Părinte stareţ, în ce context vine porunca a VI-a a Decalogului?

Cele zece porunci i-au fost date lui Moise de către Dumnezeu, pe Muntele Sinai, ca parte a legământului dintre El şi poporul evreu: „«Deci, de veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi fi popor ales, că al Meu este tot pământul; Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt!». Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel“ (Ieşirea 19, 5-6). Aşadar, respectarea celor zece porunci urma să devină principala condiţie a legământului prin care poporul lui Israel devine „popor ales“ şi „neam sfânt“.

Porunca prin care se interzice uciderea vine în contextul unor timpuri în care omorul era ceva obişnuit, oamenii făcându-şi dreptate singuri, adeseori mergând până la ucidere. Prin porunca „Să nu ucizi!“, Dumnezeu le reaminteşte oamenilor că El este dătătorul vieţii noastre şi tot El este singurul stăpân al vieţii omeneşti.

Există o explicaţie pentru locul acestei porunci? De ce e aşezată după porunca cinstirii părinţilor?

Sfinţii Părinţi împart cele zece porunci astfel: primele patru porunci se referă la raportul omului cu Dumnezeu, toate aceste prime patru porunci fiind strâns legate de prima: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!“. Următoarele şase porunci se referă la raportul dintre om şi semenii săi. Acestea izvorăsc din porunca pe care Mântuitorul Hristos va pune mare accent: iubirea aproapelui. Iar dintre oameni, mai întâi trebuie iubiţi părinţii, care ne-au născut şi ne-au crescut şi, care, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noştri cei mai mari. De aceea, cele şase porunci dumnezeieşti care vorbesc despre datoriile izvorâte din dragostea faţă de oameni încep cu porunca de a cinsti părinţii. În mod firesc, după cinstirea părinţilor, cei prin care viaţa se perpetuează în lumea aceasta, din voia lui Dumnezeu, din generaţie în generaţie, următoarea poruncă este „Să nu ucizi“, poruncă prin care se ocroteşte viaţa însăşi.

„Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni“

Începând cu „Să nu ucizi!“ urmează câteva porunci enunţate scurt şi categoric, am putea spune. Cum explicaţi aceasta?

Sunt interdicţii clare şi concise, uşor de înţeles, care nu necesită explicaţii. Au un grad înalt de generalitate şi o sferă largă de aplicare.

Ce învaţă această poruncă? De la ce opreşte de fapt?

Dumnezeu este Creatorul vieţii. Omul nu este stăpân pe viaţa sa şi cu atât mai puţin pe viaţa aproapelui. De aceea, porunca aceasta opreşte de la orice formă de ucidere, şi trupească şi sufletească, pentru că „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni“ (I Ioan 3, 15).

Prin urmare, porunca aceasta opreşte de la omorul săvârşit cu voie sau fără de voie, precum şi de la instigarea la omor, de la avort, de la sinucidere. Catehismul ortodox ne învăţa că tot ucidere trupească înseamnă şi istovirea unui om printr-o muncă prea grea, peste puteri, care îi grăbeşte sfârşitul. La fel şi purtarea cu asprime faţă de cineva, într-atât încât să-l amărăşti şi să-l îmbolnăveşti, scurtându-i viaţa. Şi, la fel, este ucidere să laşi un om să moară de foame, fie nedându-i cele trebuincioase traiului, fie luându-i posibilitatea de a şi le câştiga singur. Cât priveşte uciderea sufletească, aici este vorba de pizmă, mânie, clevetire şi ura faţa de aproapele, precum şi de sminteală adusă aproapelui.

Cât de grav este păcatul uciderii, sub formele menţionate?

Uciderea este socotită printre păcatele strigătoare la cer. Adică un păcat foarte grav.

Sinuciderea sufletească

Putem vorbi în acest context şi de o sinucidere sufletească?

Tot catehismul ortodox ne învaţă că sinuciderea sufletească are loc atunci când omul consimte să trăiască în păcat, căci: „Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Aşadar, refuzul de a înceta să mai păcătuim, abandonul în lupta duhovnicească, e un fel de sinucidere sufletească. Această stare vine ori din deznădejde, ori din împietrirea inimii.

Cine păcătuieşte împotriva acestei porunci?

Toţi cei care săvârşesc păcatele pe care le-am numit mai sus. Desigur, măsura vinovăţiei fiecăruia este cumpănită de duhovnic, în Taina Spovedaniei.

Părintele Constantin Galeriu vorbea de o anumită legătură între cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai şi cele nouă fericiri rostite de Hristos Însuşi pe Muntele Fericirilor, arătând că atât unele, cât şi celelalte sunt „darul iubirii şi purtării Lui de grijă“. Îşi găseşte corespondentul această poruncă în vreuna dintre cele nouă fericiri?

Da, părintele Galeriu vorbea despre cele zece porunci ca o intervenţie a lui Dumnezeu pentru a opri căderea omului în străfundurile păcatului, iar despre fericiri ca despre o scară pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o pune la îndemână pentru urcuşul nostru duhovnicesc spre împărăţia lui Dumnezeu. Putem spune că porunca „Să nu ucizi!“ se regăseşte cel puţin în două dintre fericiri: „Fericiţi cei blânzi“ şi „Fericiţi făcătorii de pace“. Sfântul Nicolae Velimirovici chiar spune că „Dumnezeu a poruncit oamenilor să nu ucidă, ca să aibă pace şi fericire.“

Avem îndemnuri din partea Sfinţilor Părinţi în legătură cu importanţa şi respectarea acestei porunci?

Sfântul Grigorie Palama ne îndeamnă să nu răsplătim răul cu rău, pentru ca să nu ajungem la păcatul uciderii, din mânia fără de măsură. Întorcând şi celălalt obraz, îl îmblânzim şi pe aproapele. E un îndemn foarte înţelept şi foarte folositor pentru zilele noastre, în care oamenii nu mai au răbdare unii cu alţii şi în care deoseori se ajunge la fapte necugetate şi chiar la ucidere, doar pentru că nimeni nu vrea să cedeze într-un conflict, într-o stare de mânie. Sfântul Ioan Gura de Aur vorbeşte şi el despre valoarea vieţii omeneşti, ca dar al lui Dumnezeu, arătând că uciderea este o uzurpare a puterii lui Dumnezeu.

Interviu cu Arhim. dr. Mihail Balan, stareţul Mănăstirii Râşca din judeţul Suceava

http://www.doxologia.ro/

Posted in: Interviuri.
Last Modified: noiembrie 15, 2015

Leave a reply

required