Dumnezeu fiind izvorul înţelepciunii, teologul se hrăneşte direct din acest izvor. În timp ce filosoful este iubitor de înţelepciune, teologul este iubitor de Dumnezeu. Filosoful se hrăneşte din umbra realităţii, întocmai teoriei lui Platon despre alegoria peşterii  şi teologul se hrăneşte din realitate. Filosoful vrea să extrapoleze cât mai mult în înţelepciune, dar, paradoxal, este privat de certitudinea existenţei acestui izvor de înţelepciune.
Gravitatea cea mai mare este că filosoful nu este conştient de acest lucru, ci este mulţumit şi satisfăcut cu elucubraţiile sale mentale. Se socoteşte biruitor în orice idee subiectivă, îi lipseşte smerenia teologului. Şi filosoful şi teologul caută ceva. Însă, diferenţa dintre cei doi se evidenţiază din start. Scopul, mijloacele şi finalitatea sunt diferite. Trebuie privite obiectiv. Dar această privire obiectivă a dispărut demult, căci diferite curente filosofice au subminat teologia de sute de ani. Roadele Renaşterii, Umanismului, Iluminismului, Evoluţionismului, Marxismului, etc. se văd foarte bine azi. Efectul este vizibil din ce în ce mai mult. Aceste curente filosofice fără Dumnezeu au provocat „divorţul” între filosofie şi teologie, astfel încât o mulţime din fiii lor trăiesc dezorientaţi, neştiind pe care părinte să-l adopte.
În ultimele trei-patru veacuri, teologia, şi în general credinţa în Dumnezeu, a fost continuu atacată de aceşti „adepţi ai înţelepciunii”, de aceşti partizani ai lui Antihrist. Motivele şi scopurile sunt multiple, cunoscute şi necunoscute, discutabile şi indiscutabile. Oricine caută cu sinceritate la izvoare descoperă realitatea.

Protosinghelul Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă, Editura Amacona, 1997,  pp. 87-88

Posted in: Articole.
Last Modified: iulie 29, 2016

Leave a reply

required