Foarte săracă este râvna noastră
Poate este potrivit să vorbim acum despre ceva care a venit, ca să spun aşa, ca un gând bun, tocmai acum, când se citea pericopa evanghelică, şi în primul rând mai înainte, cea apostolică, care este din Epistola către Evrei. Şi mulţi nu am înţeles nimic din ea, întrucât este foarte grea această epistolă. Evangheliile relatează, să spunem aşa, diferite cazuri, aşa cum este aici vindecarea acestui gângav, şi din acest motiv sunt de regulă mai lesne de înţeles. Epistolele, însă, unele dintre ele în mod special, sunt mai grele. Nu ajunge să luăm seama la ele. Trebuie să avem şi o interpretare ca să înţelegem conţinutul, care de fiecare dată este de o mare adâncime.
Iar acum să le privim pe toate din această perspectivă. Dumnezeu, toate câte spune şi câte face, le spune şi le face spre mântuirea noastră. Da, toate sunt pentru noi.
Dumnezeu, prin toate cuvintele şi prin toate faptele Sale, îşi declară dragostea faţă de creaţia Sa în general, şi faţă de oameni în special. Din cealaltă perspectivă, însă, şi acesta este un fenomen comun: fie că vorbeşte Dumnezeu, fie că nu vorbeşte, noi tot nu înţelegem prea multe, de parcă nici nu am auzi. Lucrează Dumnezeu, face minuni, iar noi ne purtăm ca şi când nu le-am vedea. Atât de puţin înţelegem. Şi aşa cum am mai spus şi cu altă ocazie, chiar şi atunci când înţelege cineva ceva, înţelege greşit, nu cum este cu adevărat. Nu ştiu ce părere aveţi voi despre asta, fraţii mei. E o problemă serioasă, foarte serioasă.
Vedeţi dumneavoastră, noi toţi, cu toate că suntem în Biserică de ani şi ani, am înţeles foarte puţine, am luat şi am simţit foarte puţine din cele pe care le spune Domnul. Foarte, foarte puţine din minunile Sale, din lucrările Sale ne-au atins sufletul.
Aici, în cazul de faţă, cum am spus şi la început, textul este de neînţeles, aşa încât avem nevoie de traducere, de interpretare ca să-l înţelegem. Din anumite motive Biserica încă foloseşte această limbă la citirea din cadrul slujbelor, adică păstrează limbajul în care s-au scris diferitele texte. Insă acum, slavă Domnului, avem la dispoziţie traduceri, şi încă o mare diversitate de traduceri, în diferite ediţii, care au lângă text şi o interpretare. Şi toţi creştinii au posibilitatea de a le consulta. Dar nu se sinchiseşte nimeni să citească înainte să meargă la biserică sau după — aş spune că ar fi bine să aibă o traducere la ei chiar şi atunci când sunt în biserică şi să urmărească pe ea. Să nu se mai plângă aşadar că ei ar citi dar nu înţeleg (în Grecia pericopele evanghelice şi apostolice se citesc în greaca veche, pe care nu toată lumea o înţelege foarte bine – n.tr.).
Şi da, se mai întâmplă şi să nu înţelegem câteodată, ca în această seară, pericopa apostolică, pentru că nu s-a citit în traducere. Dar în general, aceasta este poziţia noastră, a creştinilor, vizavi de adevărurile lui Dumnezeu, aceasta este poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu, în care El lucrează minuni în continuu, iar noi nu înţelegem nimic. Iar acesta nu este un semn bun. Trebuie să ne neliniştim, nu numai laicii, ale căror păcate sunt şi neştiute, după cum spune apostolul Pavel52, dar şi noi, clericii, monahii şi monahiile. Da, nu ne înţelegem cu Dumnezeu. Ce ne-a apucat? Nu ne mai deranjează foarte tare dacă auzim sau n-auzim, înţelegem sau nu-nţelegem, prindem sensul lucrurilor sau nu. Nu ne afectează foarte tare. E grav. Ne este de ajuns, adică, dacă mergem la biserică, ca să spunem aşa, şi ne liniştim sau ne uşurăm, ne odihnim cumva şi ne rezumăm numai la asta. Este foarte săracă râvna noastră. Nu îndrăznim, ne temem să ascultăm întregul adevăr al lui Dumnezeu şi să îl primim.
Fermecaţi de energia pe care o transmit sensurile mântuitoare ale Bisericii
Problema nu este să auzi adevărul lui Dumnezeu. Bine, îl vei auzi. Problema este să ai îndrăzneala şi dispoziţia să primeşti ceea ce spune adevărul lui Dumnezeu, ceea ce vrea să aducă adevărul lui Dumnezeu în sufletul tău. V-aş ruga să privim problema din acest punct de vedere. Numai dacă luăm puţin seama, nu numai că ne vom nelinişti, dar vom pătimi. Zile, luni, ani întregi deja de când ascultăm şi ascultăm şi ascultăm – şi prin asta mă refer la creştinii din Biserică, oriunde ar fi fiecare dintre ei, de orice enorie ar tine, în orice biserică s-ar duce. Si cum am spus, avem multe cărţi la îndemână, ‘diferite traduceri şi aşa mai departe, şi nu vezi niciodată pe cutare creştin sau pe cutare creştin fiind cuprinşi, fermecaţi de sensurile pe care le are cuvântul lui Dumnezeu, de la sensurile mântuitoare pe care le are în general, la întreaga învăţătură a Bisericii. Să fim fermecaţi, să ne cuprindă energia pe care o au şi o transmit adevărurile lui Dumnezeu. Şi într-o asemenea măsură să ne absoarbă, atât de mult să ne captiveze, în sensul bun al cuvântului, bineînţeles, încât să fie nevoie să uităm toate celelalte lucruri. Asta, faptul că stai şi te preocupă că te-ai îmbolnăvit, nu te-ai îmbolnăvit, te doare, nu te doare, ai o problemă, ai o altă problemă, nu e un semn bun. Şi aşa te găseşti continuu în treburi şi te preocupă astfel de lucruri, care nu sunt numai de neevitat, ci sunt şi cele de care ai nevoie pentru mântuirea ta.
Mă gândeam acum, puţin mai înainte, că, dacă omul începe să creadă cu adevărat, să primească dornic adevărurile lui Dumnezeu, să înţeleagă poruncile lui Hristos, să le primească şi să se adapteze la ele şi se aşează pe acest drum, alergând, adică, în urma lui Hristos lepădându-se de sine şi ducându-şi crucea sa, se epuizează cele omeneşti în om, în sensul bun. Unde să mai fie loc de slavă deşartă şi de împietrirea inimii şi toate de acest fel?! Una câte una, toate se risipesc.
Dumnezeu ne află în capcana păcatului nostru într-un mod înţelept şi mântuitor
Încă o dată, dacă se poate spune aşa, ne minunăm în faţa lui Dumnezeu. E ca şi când ar spune Dumnezeu „Cădeţi în păcat? Păcătuiţi? Bun, deci.” Şi ne află în această stare de aici încolo. Eşti păcătos. Vrei, nu vrei, eşti păcătos, foarte egoist, iubitor de sine, cu inima împietrită şi cu dispoziţia de a înfăptui toate aceste lucruri. Nu Dumnezeu ne face păcătoşi, nu ne duce Dumnezeu în această stare, dar ne lasă în ea, în sensul că „Dacă asta vă doriţi, de asta să aveţi parte.” însă cu toate acestea nu ne lasă în starea noastră de păcat, ca şi când ar zice „Dacă asta vă doriţi, într-acolo să mergeţi şi să vă pierdeţi”, ci într-un mod înţelept şi mântuitor ne află acolo, ne prinde în acea stare.
Fericit cel ce cinstit si adevărat care va cere lui Dumnezeu şi la un moment dat se va trezi şi va începe să înţeleagă ce spune El şi să primească adevărurile Lui şi atunci n-are să-i mai convină faptul că nu înţelege. Va spune „A, nu înţelegeam. Nu erau lucrurile aşa de simple, nu erau explicate textele pe care le ascultam.”
Dumnezeu permite, ştiţi, ca în Biserică să existe astfel de situaţii – aşa aş spune şi despre seara aceasta – ca noi să conştientizăm cât de mult ne convine de fapt că nu înţelegem, că rămânem indiferenţi. Şi ne convine pentru că preferăm lenea noastră, preferăm să nu ne supărăm pe noi înşine, să nu ne trezim măcar un pic.
Acela, însă, care îi va urma lui Dumnezeu, va ieşi din această stare de complacere şi va privi adevărul în ochi. Care adevăr este acesta: vrei, nu vrei, omul meu, eşti păcătos. S-a terminat. Nu Dumnezeu te-a dus într-acolo, ci tu ai ales. Si aceasta se vede din faptul că fiecare dintre noi ne dorim păcatul, participăm la el, nu încercăm să ne desprindem de el. Iar după aceea, începem şi zicem „Foarte greu este a trăi după poruncile Domnului. Nu se poate”, şi îl scoatem şi pe Dumnezeu vinovat pentru asta, pentru că a făcut poruncile atât de grele. Dragul meu, în păcat te afli, în întuneric şi în stricăciune, în tot acest hăţiş. Cum spui acum că prea grele şi dificile sunt toate? Cine, dar, va spune, pierdut fiind şi gata să cadă în prăpastie, celui care vine să îl salveze, „Tare greu mă scoţi de aici.” Nu, ci pe toate le va primi cu bucurie, numai să se salveze.
Trebuie să înţelegem asta. Insă trebuie să subliniem în acest moment faptul că, deîndată ce devine omul dornic să îi urmeze lui Hristos, vrea nu vrea, pe acest drum fiecare pas pe care îl face îi arată că e şi mai păcătos, fiecare strădanie pare că îl duce şi mai mult înspre eşec, dar aşa învaţă să se încreadă şi să se lase în mila lui Dumnezeu. Pentru că, printre toate celelalte, şi pe aceasta o poartă omul, omul cel căzut. Se luptă, se luptă ca să se arate înaintea lui Dumnezeu cu faţa curată, nepătată să spunem. însă nu aceasta este lupta. Lupta este să iei ca cert faptul că eşti păcătos, să te lepezi de tine însuţi, să-ţi ridici crucea şi să alergi în urma lui Hristos, să îi urmezi Lui. Iar atunci vei învăţa lecţia smereniei, lecţia pocăinţei. Altfel nu merge, nu vei răzbi cu nimic altceva.
Dintr-un punct de vedere, deci, noi nu ne dorim să înţelegem, ca şi când ne-ar spune Dumnezeu „Voi nu aveţi poftă de înţelegere, de a răspunde. Aşa vreţi? Aşa să fie!”
Nu e ca şi când ne-a ascuns adevărurile Sale. Atâţia ani, atâţia ani şi noi tot nu înţelegem. E impresionant acest lucru, adică. E impresionant de multe ori faptul că poţi să ai în faţa ta chiar şi pe cel mai binevoitor, pe cel mai luminat creştin şi să te agăţi de un lucru pe care îl zice şi să te străduieşti să îl ajuţi să vadă adevărul, să se prindă de adevăr, să se predea adevărului – adevărului lui Hristos – chiar dacă îi este mai bine, acesta tot nu înţelege, tot se întoarce la ale lui. E impresionant. Pentru că pare a fi un lucru simplu, în faţa lui se află lumina, o lumină orbitoare, iar el nu o vede. în faţa lui este întregul adevăr al lui Dumnezeu, însă el nu-l vede, nu-l simte. Foarte dificil este omul.
Din alt punct de vedere, cel care se hotărăşte – adică să înţeleagă şi să întoarcă răspuns – acela va fi prins, dar într-un sens foarte bun, va fi prins în întregul plan, aşa cum l-a aşezat Dumnezeu, şi acolo va avansa şi va avansa. Şi să vrei după aceea să te mândreşti, şi tot n-ai putea. Vei cădea jos, îţi vei sparge faţa, te vei face de tot râsul şi în ochii tăi, întâi de toate, şi în ochii celorlalţi. Chiar şi diavolul va râde de tine. Dacă nu te smereşti, dacă nu vrei să te smereşti, dacă nu iubeşti smerenia şi dacă nu vei vedea că acesta este bunul cel mare care te ajută să rămâi întru Hristos, te vei face de râs. Are să râdă diavolul de strădaniile şi de eforturile tale, de aşa-zisele tale lupte.
Presupun că am înţeles acum cu toţii ce înseamnă această prindere în capcană – între ghilimele cuvântul, bineînţeles. Se nevoieşte, aşadar, cineva să se smerească, să se pocăiască, să îi urmeze lui Hristos. Acela cu cât se va lăsa mai mult în mila lui Dumnezeu şi mai puţin în seama meritelor şi realizărilor sale, cu atât va avansa mai mult şi va gusta mântuirea. Va gusta mântuirea şi viaţa cea înviată pe care o oferă Hristos, viaţa cea cerească pe care o oferă Hristos, această cu totul altă realitate. Şi atunci nu îi va mai fi greu să renunţe la una, să renunţe la cealaltă, să se abţină de la una, să se ţină departe de cealaltă şi să rămână gol şi singur în faţa lui Dumnezeu.
Aşa ne-am dori să vedem lucrurile, fraţii mei. Să folosim ca pretext, adică, faptul că nu înţelegem unele lucruri, ca să conştientizăm faptul că poate aşa le-a făcut Dumnezeu, să nu le înţelegem, pentru că nu preţuim acest lucru, nu-l preţuim. Il ignorăm. Martoră ne este realitatea că de atâţia ani, atâţia ani ascultăm şi nu avansăm deloc.
Puţin numai să scormoneşti şi râvna ta va prinde aripi
Să nu mai spunem mai multe. Vă rog, însă, foarte mult să luăm aminte la aceste cuvinte simple pe care le-am spus – şi să ne rugăm chiar – să ne dăm, adică, silinţa de a ieşi din starea aceasta în care ne dorim să scăpăm de responsabilitate: ori că nu putem, ori că nu am înţeles, ori că nu ni s-a spus, ori că avem alte preocupări sau alte probleme. Toate acestea sunt doar nişte pretexte. Nu suntem adevăraţi. Ne temem să fim adevăraţi şi să avansăm cu adevărat, cu multă râvnă, adică.
Dumnezeu l-a creat pe om cu râvnă în el. Şi am putea spune că noi, aici, în ţara noastră, poporul nostru, noi toţi nu avem nimic altceva – în ultimă instanţă, celelalte nu înseamnă nimic. Nu poate nimeni să îşi pună speranţa şi să se sprijine în ele, însă unii au râvnă. Toţi am putea să fim mai zeloşi. Acest lucru s-a pierdut destul de mult, bineînţeles, însă există încă adânc în sufletul nostru ca un izvor, aş spune, şi este un lucru pe care ni-l dăruieşte Dumnezeu dintru început ca pe o harismă firească, ca pe o putere naturală. Da, ai râvnă. Nu este aşa, ca şi când am fi obţinut-o noi, dar iată, este înlăuntrul sufletului nostru, adânc în sufletul nostru. Şi puţin numai să scormoneşti după ea, puţin numai să o zgândări, puţin numai să o stârneşti, iar râvna ta va prinde aripi.
Să-ti dai toată râvna, aşadar, să-i urmezi Domnului si să nu dai înapoi. Să nu te temi că, în timp ce vei progresa, ţi se va părea că dai înapoi. Da, aceasta se va întâmpla cu siguranţă până în momentul în care vei găsi smerenia, până când vei îmbrăţişa smerenia, până când îl vei găsi pe Hristos, pe Hristos cel smerit, care spunea „căci blând sunt şi smerit cu inima”53. Hristos este învăţătorul, cel care ne poartă şi ne învaţă ale Sale. Nu avem nimic de ce să ne temem. Să luăm aminte, aşadar, vă rog, şi să facem si noi asemenea.
Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, În pustiul lumii, Editura Bizantină