O primejdie mare pentru viaţa duhovnicească o reprezintă delăsarea şi lenea noastră. Ele pot fi stări fireşti, izvorâte din firea noastră care lesne se istoveşte, dar foarte adesea sunt pricinuite şi de înrâurirea diavolească asupra noastră. După ce te-ai ostenit o vreme asupră-ţi, săvârşind voia lui Dumnezeu cu silire de sine către nevoinţă, pentru curăţirea sufletului nostru de păcate, de tine se poate apropia în chip nevăzut ispititorul şi începe, cu viclenie, să adune în cugetul tău astfel de gânduri: „Îndeajuns te-ai chinuit! Îngăduie-ţi acum puţină odihnă!” Acest cuget este atât de ademenitor, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul, încât nici nu te vei gândi că trebuie să i te împotriveşti. Şi, pe lângă aceasta, este atât de ticălos, că de i te vei încredinţa numai pentru puţină vreme, toate dinlăuntrul tău se vor tulbura. Delăsarea este asemenea unei spărturi mici într-un stăvilar (baraj). De îndată ce s-a ivit doar o astfel de spărtură mică, stăvilarul nu va mai rezista; apa îl va lua negreşit. Ceva asemănător lucrează în noi şi delăsarea: va lua totul, încât va trebui să o iei de la capăt, să începi să te reclădeşti pe sineţi. 

                   Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 33

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.