Mântuitorul ne învaţă cum să ne rugăm, apoi ne redă şi cuvintele pe care trebuie să le spunem atunci când trebuie să ne rugăm. El ne descoperă rugăciunea unică, numită în Biserică şi „Rugăciunea domnească”: Deci voi aşa să vă rugaţi: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, în veci. Amin”.
Această rugăciune unică începe cu expresia: Tatăl nostru, cuvinte care constituie o adevărată mărturisire de credinţă. Mântuitorul I se adresa Tatălui folosind cuvântul aramaic „Avva”, cuvânt foarte profund, foarte cuprinzător. În mai multe locuri din Sfintele Evanghelii îl vedem pe Mântuitorul Iisus Hristos spunându-I lui Dumnezeu: „Avva Părinte!”. Şi, în mod deosebit, ne rămâne în minte acest cuvânt din timpul patimilor, atunci când Mântuitorul se roagă şi-I zice: „Avva, Părinte, a sosit ceasul”. Dumnezeu este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Este Tatăl împreună cu care a zidit şi mântuieşte lumea noastră, Tatăl Care niciodată nu Îl părăseşte pe Domnul Iisus Hristos.
În Evanghelia după Ioan, Mântuitorul Iisus Hristos îi avertiza pe ucenici că va veni vremea să pătimească, să moară, să fie batjocorit de noi oamenii, când toţi Îl vor părăsi: „Iată vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl Meu este cu Mine”.
Dumnezeu Tatăl, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Avva, Părintele este întotdeauna cu Domnul Iisus Hristos. Şi, de fapt, spunând acest cuvânt, Tatăl nostru, nu numai că mărturisim adevărul cuprins în toată Scriptura, că Domnul Hristos cu Tatăl sunt una, că Dumnezeu Tatăl este Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, ci mărturisim credinţa în întreaga Sfântă Treime.
Zice, tot Sfântul Ioan, de data aceasta în Epistola sa întâia că cei trei, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt una: „ Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi aceştia trei una sunt”.
Dumnezeu Tatăl este Părintele Domnului nostru Iisus Hristos. Domnul Iisus Hristos este Fiul născut mai înainte de veci din Tatăl. Şi Duhul Sfânt care purcede din Tatăl Îl face prezent pe Fiul în inimile noastre. Rostind cuvintele Tatăl nostru, mărturisim nu numai adevărul că Dumnezeu Tatăl este Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, ci că este şi Părintele nostru, al tuturor oamenilor. Lucrul acesta îl afirmă Însuşi Domnul Hristos în Evanghelia după Ioan la întâlnirea cu femeile mironosiţe, în dimineaţa Învierii: „Nu te atinge e Mine. Căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru”. Tatăl Cel ceresc este Tatăl nostru a celor ce credem în Domnul Hristos şi mărturisim Treimea Cea Una şi Nedespărţită. Îl mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.
În Epistola către Galateni, Domnul Iisus Hristos ne este arătat ca Fiul, Unul Născut al Tatălui, născut din femeie, născut sub lege. Dar, în acelaşi timp, nu numai Domnul Iisus Hristos este Fiul Tatălui, ci  şi noi, oamenii, fraţii Săi, suntem şi noi fiii Tatălui: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim învierea. Şi pentru că suntem fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre care strigă: Avva, Părinte!” Aşadar, nu mai suntem robi, ci fii. Şi dacă suntem fii, suntem moştenitori ai lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. Dumnezeu Tatăl este Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, dar în acelaşi timp este şi Părintele nostru al oamenilor. E important de reţinut învăţătura aceasta, pe care o proclamăm prin cuvintele: Tatăl nostru!; nu tatăl meu, nici Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, ci „Tatăl nostru”.
E o învăţătură profundă aici. Când ne rugăm, ar trebui să avem convingerea că intrăm în comuniune cu toţi oamenii, că suntem fraţi cu toţi oamenii, că trebuie să-i iubim pe toţi oamenii. Ne rugăm Tatălui „nostru”, nu Tatălui „meu”: Tatălui nostru care este în ceruri. De aceea, pe parcursul meditaţiilor legate de această rugăciune, vom sublinia faptul că ea nu ne va fi primită de Dumnezeu dacă o facem aflându-ne în stare de neînţelegere, de răutate, de ură. Aceasta pentru că ne adresăm Tatălui nostru comun, „Care este în ceruri”.
Începând cu aceste cuvinte Îl mărturisim pe Dumnezeu ca Tată al Domnului nostru Iisus Hristos, dar şi ca Tată al nostru al tuturor, şi intrând în comuniune cu El intrăm în comuniune şi cu ceilalţi fraţi ai noştri, care sunt fiii Tatălui nostru ceresc. Firea omenească, una la început, zidită de Tatăl ca să fie în armonie cu El şi ca s-o împărtăşească împreună toţi oamenii, s-a divizat din cauza păcatului. Atunci când ne adresăm lui Dumnezeu Tatăl dorim ca, în Hristos, să refacem această comuniune, să refacem unitatea firii omeneşti, să-L numim justificat pe Dumnezeu „Tatăl nostru” pentru că aşa ne-a învăţat Domnul nostru Iisus Hristos. Este Tatăl Său, este Tatăl meu, dar este Tatăl nostru al tuturor. Rugăciunea Tatăl nostru are unicitatea ei pentru că ne-a fost lăsată de Domnul Iisus Hristos; pentru că, cu ajutorul ei, ne adresăm bunului Dumnezeu, Tatălui nostru comun, Tatălui nostru Cel ceresc.
Sfântul Maxim Mărturisitorul are o tâlcuire la rugăciunea Tatăl nostru. Şi întâi de toate, se opreşte la acest adevăr: rostind cea mai importantă rugăciune, facem o mărturisire de credinţă. Îl mărturisim pe unicul Dumnezeu întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: „Domnul învaţă în aceste cuvinte pe cei ce se roagă că se cuvine să înceapă îndată cu rugăciunea despre Dumnezeu. El dă aici o învăţătură tainică despre modul existenţei, despre Cauza făcătoare a lucrurilor, El însuşi fiind, după fiinţă, Cauza lucrurilor. Prin cuvintele rugăciunii e arătat Tatăl, numele Tatălui şi împărăţia Tatălui, ca să învăţăm de la început să chemăm şi să venerăm Treimea cea una. Căci Numele lui Dumnezeu şi Tatăl, care subzistă fiinţial, este însuşi Fiul cel Unul născut; iar Împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl, care, de asemenea, subzistă fiinţial, este Duhul Sfânt. Fiindcă ceea ce Matei numeşte aici Împărăţie, în altă parte, un alt evanghelist a numit Duh Sfânt zicând: „Vie Duhul Tău cel Sfânt şi să ne curăţească pe noi”. Tatăl n-are Numele ca pe ceva dobândit, iar Împărăţia nu o cugetăm ca o demnitate care I se adaugă. Pentru că El n-a început să fie, ca să fie început să fie şi Tată sau Împărat, El n-a început nici să existe, nici să existe ca Tată sau ca Împărat. Iar dacă fiind din veci, este şi Tată şi Împărat din veci, atunci şi Fiul şi Duhul Sfânt există împreună cu Tatăl, fiinţial, din veci, fiind în chip natural din El şi în El, mai presus de cauză şi de raţiune. Nu ivite din pricina cauzei, după El. Căci relaţia arată deodată cu ea şi pe cele ce le leagă prin relaţie, ne îngăduind să fie privite acestea una după alta.
Începând deci această rugăciune, suntem îndemnaţi să venerăm pe Treimea cea de o fiinţă şi mai presus de fiinţă, ca una ce este cauza facerii noastre. Pe lângă aceasta, suntem învăţaţi să vestim şi harul înfierii ce ni s-a dat nouă, fiind învredniciţi să numim pe Cel ce ne este Făcător după fire, Tată după Har. Iar aceasta ne obligă ca cinstind numele Făcătorului nostru, după har, să ne silim să întipărim în viaţa noastră trăsăturile Celui ce ne-a născut, adică să Îi sfinţim numele pe pământ, să ne asemănăm Lui ca unui Tată, să ne arătăm fii prin fapte şi să preamărim pe Fiul natural al Tatălui, Pricinuitorul acestei înfieri, prin tot ce gândim şi prin tot ce facem”.
Deci, prin tot ce gândim şi prin tot ce facem, Îl preamărim pe Fiul natural al lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Domnul Iisus Hristos, Care ne-a înfiat, cum am citit în Epistola către Galateni, Care S-a făcut Frate cu noi şi ne-a făcut pe noi Fii ai lui Dumnezeu. Şi, atunci, noi suntem datori, dacă-L numim pe Dumnezeu „Tată”, dacă împreună cu Domnul Iisus Hristos strigăm „Avva, Părinte!”, dacă ne mărturisim ca fraţi ai Domnului Hristos şi fii ai Tatălui şi în acelaşi timp ca locaş al Duhului Sfânt, pentru că Duhul Sfânt ni-L face prezent pe Tatăl şi pe Fiul; dacă ne mărturisim aşa trebuie să-I sfinţim numele pe pământ încercând să ne asemănăm Lui, să avem trăsăturile bunului Dumnezeu, să ne modelăm fiinţa după învăţătura Lui.

Arhiepiscop Andrei Andreicuţ, Morala Împărăţiei. Întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, Editura Renaşterea, Alba-iulia

Posted in: Articole.
Last Modified: iunie 26, 2017

Leave a reply

required