Întreaga noastră viaţa pământească, de la naştere şi până la cea din urmă suflare a noastră, va arăta la sfârşit ca un singur act concentrat. Conţinutul şi calitatea ei se vor revela într-o fracţiune de secundă. Să ne imaginăm un pahar din cel mai limpede cristal, plin cu apă. O singură privire ne va spune dacă apa e curată sau nu. Tot aşa va fi şi cu noi atunci când vom fi trecut intru alt tărâm. Cel mai trecător reflex al inimii sau minţii noastre îşi lasă urmă asupra sumei totale a vieţii noastre. Să presupunem că numai o dată în întreg cursul existenţei mele am avut un impuls ticălos, de moment, spre crimă. Până nu voi alunga această idee din inima mea printr-un act de căinţă, ea va rămâne în mine ca o pată întunecată cu neputinţă de ascuns.
“Că nimic nu este acoperit care să nu se descopere, şi nimic ascuns care să nu fie cunoscut” (Luca 12, 2).
Adeseori ne mângâiem cu gândul că nimeni nu a văzut ceea ce am făcut sau nu cunoaşte ceea ce gândim. Dar, dacă privim la viaţa aceasta ca la o pregătire pentru veşnicie, dacă năzuim să scăpăm de petele întunecate dinăuntrul nostru, atunci imaginea se schimbă.
“Dacă zicem că noi nu avem păcat, pe noi înşine ne amăgim şi adevărul nu este-ntru noi. Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este El şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea” (Ioan 1, 8.9).
Atunci când ne căim, osândindu-ne cu hotărâre înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, ne curăţim înăuntrul nostru. Apa din pahar e curăţită, fiind trecută prin filtrul spiritual al căinţei. Astfel, atunci când mă mărturisesc, mă osândesc pe mine însumi de fiecare rău, pentru că nu există păcat în întreaga lume de care să nu mă fi făcut vinovat fie şi numai pentru o secundă. Cine nu poate fi sigur că a ajuns cu totul liber de puterea gândurilor pătimaşe? Şi dacă pentru o clipă am fost ţinut de un gând rău, unde e garanţia faptului că această clipă nu se va preface în veşnicie? De aceea, întrucât nu ne putem vedea pe noi înşine, trebuie să ne mărturisim riguros păcatele, că nu cumva să le ducem cu noi după moarte.
Rezistenţa frontală nu este întotdeauna cel mai izbutit mod de a încerca să respingem gândurile rele sau pur şi simplu deşarte. Adeseori, cea mai bună metodă este de a ne opri mintea asupra “bunei socotinţe a voii Tatălui” (cf. Efeseni 1, 5) pentru noi. Pentru a ne duce viaţa cum se cuvine, e de o importanţă covârşitoare să ştim că încă înainte de creaţia lumii, am fost meniţi să fim desăvârşiţi. A deprecia şi micşora gândul iniţial al lui Dumnezeu pentru noi nu este doar eronat, e de-a dreptul un păcat. Fiindcă nu vedem în noi înşine, şi încă şi mai puţin în semenii noştri, vreo virtute statornică, ne purtăm unii faţă de alţii că fiarele din junglă. Ce paradox este omul – contemplarea lui provoacă atât uimire şi încântare, cât şi consternare faţă de cruzimea sa sălbatică! Sufletul e constrâns să se roage pentru lume, dar rugăciunea să nu-şi va atinge niciodată pe deplin ţelul, întrucât nimeni şi nimic nu poate priva omul de libertatea sa de a se preda răului, de a prefera luminii întunericul (cf.Ioan 3, 19).
Rugăciunea oferită lui Dumnezeu în adevăr e nepieritoare. Acum şi aici putem uita lucrul pentru care ne-am rugat, dar Dumnezeu păstrează rugăciunea noastră în veci. În Ziua Judecăţii, tot binele pe care l-am făcut în timpul vieţilor noastre va fi de partea noastră, spre slava noastră. Şi invers: răul pentru care nu ne-am căit, ne va osândi şi ne va azvârli în întunericul cel din afară. Căinţa poate desfiinţa efectele păcatului. În puterea lui Dumnezeu, viaţa poate fi restaurată în toată plinătatea sa – desigur nu printr-o intervenţie unilaterală din partea lui Dumnezeu, ci întotdeauna numai cu consimţământul nostru. Dumnezeu nu face nimic cu omul fără împreună-lucrare omului.
Participarea lui Dumnezeu la viaţa noastră personală o numim Providenţă. Aceasta Providenţă nu este ca Destinul păgân: în momentele cruciale, noi ne hotărâm într-adevăr pentru un curs sau altul al faptelor noastre. Atunci când confruntăm cu posibilităţi diferite, alegerea noastră trebuie să fie condiţionată de scopul final pe care îl avem în vedere: Împărăţia Tatălui. Dar mult prea adeseori suntem influenţaţi de alte consideraţii vremelnice şi întoarcem spatele adevăratei căi oferite nouă de Dumnezeu, îndreptându-ne spre piste false, care nu ne vor conduce la zorii nădăjduiţi. În orice caz, orice am alege, suferinţa e inevitabilă. Dar atunci când optăm pentru calea lui Dumnezeu, jertfa noastră ne face asemenea lui Hristos.
“Părinte, de voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine… Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!” (Luca 22, 42).
Când îi este dat omului să cunoască valoarea covârşitoare a rugăciunii, mai presus de orice altă activitate, fie pe tărâmul ştiinţei, artelor, medicinii sau acţiunii sociale, ori politice, nu-i este greu omului să-şi sacrifice bunăstarea materială de dragul răgazului convorbirii cu Dumnezeu. E un mare privilegiu acela de a fi în stare să ne lăsăm mintea să zăbovească în ceea ce este veşnic, în ceea ce este mai presus şi dincolo de toate realizările cele mai strălucite ale ştiinţei, filozofiei, artelor etc. La început, lupta pentru a dobândi acest privilegiu poate părea disproporţionat de aspră, deşi în multe cazuri cunoscute mie, căutarea unei libertăţi pentru rugăciune a devenit imperativă.
Rugăciunea cere experienţa unei libertăţi duhovniceşti pe care majoritatea oamenilor o ignoră. Primul semn de emancipare e renunţarea la a ne impune voinţa asupra celorlalţi. Cel de-al doilea, e o eliberare lăuntrică de sub puterea pe care ceilalţi o au asupra noastră. Înfrânarea dorinţei de a domina e o etapă extrem de importantă, urmată îndeaproape de neplăcerea de a-l constrânge pe fratele nostru. Omul e făcut după chipul lui Dumnezeu, Care e smerit şi în acelaşi timp liber. De aceea, e firesc şi normal că el să fie după asemănarea Creatorului său – ca el să se reţină de la exercitarea vreunui control asupra celorlalţi, fiind el însuşi liber şi independent în virtutea prezenţei Duhului Sfânt înăuntrul său. Cei stăpâniţi de patima puterii întunecă chipul lui Dumnezeu în ei înşişi. Lumina adevăratei vieţi se îndepărtează, lăsând un gol chinuitor, plictiseala sâcâitoare. Viaţa e lipsită de semnificaţie. Atunci când prin prezenţa Sa blândă în sufletul nostru, Duhul Sfânt ne face în stare să ne stăpânim patimile, ne dăm seama că faptul de a privi de sus în jos la ceilalţi e potrivnic duhului iubirii. Şi dacă dragoste nu am, orice altceva – chiar şi darul profeţiei, al înţelegerii tuturor tainelor sau al facerii de minuni – nu este de niciun folos (cf. I Corinteni 13, 1-3).
Libertatea spirituală e un har sublim. Fără ea nu există mântuire – o mântuire revelată nouă ca îndumnezeire a omului, ca asimilare de către om a formei divine a existenţei.
Este esenţial ca omul să se hotărască prin propria sa voinţa liberă pentru toată veşnicia. Singura adevărată călăuză în lupta pentru a îndeplini această negrăită şi înaltă chemare e porunca lui Hristos. Creaţia toată suspină şi geme în lanţurile stricăciunii, aşteptând eliberarea care-i va veni prin “descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (cf. Romani 8, 19-23). E trist să vedem că abia dacă mai există cineva care să ştie în ce anume constă libertatea autentică, dumnezeieşte împărătească a “fiilor lui Dumnezeu”.
În dorinţa năvalnică după veşnicie, rugăciunea intensă poate transporta atât inima, cât şi mintea, până într-acolo, încât trecutul păleşte şi cade în uitare şi orice gând la vreun viitor pământesc dispare – întrega atenţie interioară e concentrată asupra unui singur lucru, acela de a ne face vrednici de Dumnezeu. Pe cât de urgentă e căutarea noastră după infinit, pe atât de încet părem că înaintăm. Contrastul covârşitor între propria noastră nimicnicie şi măreţia de nepătruns a lui Dumnezeu, pe Care Îl căutăm, face cu neputinţă să spunem cu certitudine dacă ne mişcăm înainte sau alunecam înapoi. În contemplaţia sfinţeniei şi smereniei lui Dumnezeu, înţelegerea duhovnicească a omului se dezvoltă mai repede decât abilitatea sa de a-şi armoniza purtarea cu cuvântul lui Dumnezeu. De aici, impresia că distanţa ce-l separă de Dumnezeu sporeşte continuu. Analogia e poate îndepărtată, dar acest fenomen e cunoscut oricărui artist sau om de ştiinţă autentic. Inspiraţia întrece de departe capacitatea realizărilor. E normal pentru artist să-şi simtă alunecarea obiectivă faţă de viziunea sa iniţială. Şi dacă aşa stau lucrurile în tărâmul artei, cu atât mai mult acolo unde este vorba de cunoaşterea  Dumnezeirii celei necuprinse. Orice artist cunoaşte chinul materializării viziunii sale artistice. Adeseori însă, sufletul omului de rugăciune e chinuit şi mai înfricoşător. Descurajarea care îl invadează atunci când se vede prada patimilor josnice îl atrage tot mai adânc în inima fiinţei sale. Această concentrare lăuntrică poate lua forma unei crispări în care mintea, inima şi trupul se contractă împreună, ca un pumn strâns încleştat. Rugăciunea devine un strigăt fără cuvinte, şi regretul pentru distanţa ce ne separă de Dumnezeu se transformă într-o acută mâhnire. Faptul de a ne privi căzuţi în puţul întunecat al păcatului, tăiaţi de la Sfântul sfinţilor, e cu adevărat chinuitor.”

                                                       Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 1998

Leave a reply

required