Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre.
Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: “Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”? De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi. Evanghelia de la Matei XXI, 33-44
Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur: “Multe lucruri arată Hristos în această pildă! Că Dumnezeu a purtat de grijă iudeilor de la început; că ei dintru început au fost nişte ucigaşi; că Dumnezeu n-a lăsat nimic din cele ce trebuiau pentru purtarea lor de grijă; că nu S-a întors dinspre ei nici după ce au ucis pe profeţi, ci a trimis chiar pe Fiul Lui; că unul şi acelaşi este Dumnezeul Noului şi Vechiului Testament; că moartea Lui are să săvârşească mari lucruri; că iudeii au să sufere cea mai cumplită pedeapsă pentru răstignirea Lui şi pentru îndrăzneala lor, că au să fie chemate neamurile şi că iudeii au să cadă.
Domnul a spus această pildă îndată după pilda cu cei doi feciori, ca şi prin această pildă să arate cât de mare e crima iudeilor, ca să arate că e cu totul de neiertat.
Pentru ce?
Pentru că au fost întrecuţi de desfrânate şi de vameşi – şi cu mult -, deşi au avut parte de o atât de mare purtare de grijă.
Uită-te cât de mare e purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cât de negrăită lenea lor! Dumnezeu a făcut ce trebuiau să facă lucrătorii: a împrejmuit via cu gard, a sădit-o şi toate celelalte. Puţin lucru a lăsat în seama lor: să aibă grijă de cele din vie, să păzească ce le-a dat. N-a fost uitat nimic, ci toate erau într-o desăvârşită ordine. Deşi iudeii s-au bucurat de atâtea daruri din partea lui Dumnezeu, n-au câştigat nimic de pe urma lor: i-a scos din Egipt, le-a dat legea, le-a ridicat Ierusalimul, le-a zidit templul, le-a făcut jertfelnicul.
Şi a plecat departe”, adică a fost îndelung răbdător; nu i-a pedepsit totdeauna îndată pentru păcatele lor. Numeşte „plecare departe” îndelunga Sa răbdare. „A trimis slugile Sale”, adică pe profeţi, „să ia rodul”, adică ascultarea arătată prin fapte. Dar iudeii şi acum şi-au arătat răutatea lor; nu numai că n-au dat rod după ce s-au bucurat de o atât de mare purtare de grijă – şi acesta-i semn de lenevie -, dar s-au purtat şi rău cu cei care au venit să ia rodul. Oamenii care nu pot să dea şi sunt datori nu trebuie să se mânie, nici să se supere, ci să se roage. Iudeii nu numai că s-au mâniat, dar şi-au mânjit şi mâinile cu sânge. Au dat altora pedepsele pe care trebuia să le primească ei. Dumnezeu a trimis apoi al doilea rând de slugi şi al treilea rând ca să arate şi răutatea lor şi bunătatea Lui.
Dar pentru ce n-a trimis îndată pe Fiul Lui?
Pentru ca ei să-şi recunoască păcatul săvârşit faţă de cei trimişi mai înainte, să-şi potolească mânia şi să se ruşineze de venirea Lui. Mai sunt şi alte pricini. Dar deocamdată să mergem mai departe.
Ce înseamnă cuvintele „Poate se vor ruşina? “
Nu înseamnă că Dumnezeu nu ştia ce au să-I facă Fiului Său – Doamne fereşte! – Nu! Prin aceste cuvinte a vrut să arate cât de mare e păcatul lor, că n-au nici o iertare. Deşi ştia că au să-L omoare, totuşi a trimis pe Fiul Său. Prin cuvintele: „Se vor ruşina” arată ce-ar fi trebuit să facă, că ar fi trebuit să se ruşineze de El. Şi în alt loc din Scriptură Dumnezeu spune: „Dacă, oare, vor auzi”; nu grăieşte aşa pentru că nu ştia ce are să se întâmple, ci ca să nu spună unii din cei păcătoşi că spusele de mai înainte ale lui Dumnezeu i-au mânat cu sila la neascultare. În acest scop Se foloseşte Dumnezeu de cuvintele: „dacă oare” şi „poate”. S-au purtat ca nişte nerecunoscători faţă de slujitori, dar ar fi trebuit să respecte vrednicia Fiului.
Ce-ar fi trebuit să facă ei? Ar fi trebuit să alerge, ar fi trebuit să-şi ceară iertare pentru crimele săvârşite! Dar nu, ei fac o crimă mai mare decât cea dinainte, alătură crimă de crimă; şi totdeauna crimele din urmă întunecă pe cele dinainte. Aceasta o arată şi Hristos, spunând: „Umpleţi măsura părinţilor voştri (Matei 23, 22)”. De demult profeţii le-au adus aceeaşi învinuire, zicând: „Mâinile voastre sunt pline de sânge (Isaia 1, 15)”; şi: „Sângiuiri cu sângiuiri se amestecă (Osea 4, 2)”; şi: „Cei ce zidiţi Sionul cu sângiuiri (Mih. 5, 10)”. Dar nu s-au înţelepţit, deşi au primit această mare poruncă: „Să nu ucizi”, deşi li s-a poruncit de nenumărate ori să se depărteze de acest păcat, deşi au fost îndrumaţi prin multe şi felurite mijloace la păzirea acestei porunci, ei nu şi-au lăsat obiceiul lor cel rău!
Ce au spus slujitorii când L-au văzut pe Fiul?
Haide să-L ucidem!”
Pentru ce? Ce vină mare sau mică l-aţi găsit? Pentru că v-a cinstit? Pentru că, Dumnezeu fiind, S-a făcut om pentru voi? Pentru că a făcut acele nenumărate minuni? Pentru că v-a iertat păcatele? Pentru că v-a chemat la împărăţia cerurilor?
Uită-te cât de mare este prostia lor pe lângă necredinţa lor! Uită-te la pricina uciderii! E plină de nebunie, că spun: „Să-L ucidem şi va fi a noastră moştenirea”!
Şi unde se sfătuiesc să-L omoare?
Afară din vie!
Ai văzut cum profeţeşte şi locul unde au să-L ucidă? „Şi scoţându-L afară L-au omorât”.
Evanghelistul Luca spune că atunci când Hristos a rostit pedeapsa lucrătorilor acelora, iudeii au spus: „Să nu fie (Luca 20, 16)” şi că Hristos a adăugat mărturia din Scriptură: „Privind la ei a zis: „Ce însemnează, dar, ceea ce s-a scris: „Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceea s-a pus în capul unghiului (Luca 20, 17)?”.
Matei, dimpotrivă spune că iudeii au pronunţat pedeapsa lucrătorilor acelora. Nu-i o contrazicere între Luca şi Matei, că s-a întâmplat şi una şi alta. Iudeii au rostit şi sentinţa împotriva lor, dar dându-şi seama îndată de ce-au spus, au zis: „Să nu fie!”. Hristos a pus înaintea lor cuvintele profetului David (Ps. 117, 21-22) ca să-i convingă că vor fi negreşit pedepsiţi.
Totuşi, nici aşa Domnul nu le-a descoperit lămurit iudeilor că via va fi dată neamurilor, ca să nu le dea prilej de atac, ci lasă numai să se înţeleagă, când zice: „Via o va da altora “. De aceea şi Domnul le-a spus asta prin pildă, că înşişi iudeii să pronunţe sentinţa împotriva lor. Tot aşa s-a întâmplat şi cu David, când şi-a dat sieşi pedeapsa, în urma pildei spuse de Natan (II Regi 12, 1-7).
Uită-mi-te şi acum cât de dreaptă este sentinţa. O pronunţă chiar cei care au să fie pedepsiţi. Apoi, pentru că iudeii să afle că pedeapsa aceasta nu e cerută numai de simţul de dreptate, ci că a prezis-o de mult şi că harul Sfântului Duh şi Dumnezeu au hotărât-o, Hristos a adăugat profeţia lui David şi-i mustră spunându-le:
Niciodată n-aţi citit că piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului? De la Dumnezeu s-a făcut aceasta şi este minunat în ochii noştri”.
Prin toate acestea Hristos le-a arătat iudeilor că ei, pentru necredinţa lor, au să fie scoşi şi au să fie chemate neamurile. Aceasta le-a spus-o învăluit prin vindecarea fiicei cananeencei, prin mânzul asinei, prin vindecarea slugii sutaşului şi prin alte multe pilde. Aceasta o arată şi acum. De aceea a şi adăugat: „De la Domnul s-a făcut aceasta şi este minunată în ochii noştri”. Le-a spus mai dinainte că vor forma un singur popor neamurile care vor crede şi iudeii câţi vor crede, cu toată deosebirea mare de până atunci dintre neamuri şi iudei. Apoi, ca să afle iudeii că cele ce se vor face nu sunt împotriva lui Dumnezeu, ci cu totul pe placul Lui, că vor fi minunate şi pline de uimire pentru cei ce le vor vedea, a adăugat: „De la Domnul s-a făcut aceasta”.
Hristos Se numeşte pe El „piatră”, iar pe învăţătorii iudeilor, ziditori”; aşa a spus şi Iezechiel: „Cei ce zidesc zidul şi-l spoiesc fără să fie bine făcut (Iz. 13, 10)”.
Dar cum nu L-au băgat în seamă?
Nu L-au băgat în seamă pentru că au spus despre Hristos: „Acesta nu este de la Dumnezeu (Ioan 7, 12); şi: „Acesta amăgeşte poporul”; şi: „Tu eşti samarinean şi ai demon (Ioan 8, 18)”.
Apoi, ca să ştie iudeii că paguba nu se mărgineşte numai la scoaterea din vie, a adăugat şi pedepsele, zicând: „Cel ce va cădea peste piatră aceasta se va sfărâma, şi peste cine va cădea ea îl va zdrobi (Matei 21, 44)”.
E vorba aici de două pieiri: una, aceea că iudeii s-au poticnit şi s-au smintit; acest înţeles îl au cuvintele: „Cel ce va cădea pe piatra aceasta”; alta, aceea a căderii lor în robie, a prăpădului de obşte şi a nenorocirilor ce au să vină peste ei, pe care le-a arătat Hristos mai dinainte desluşit, zicând: „îl va zdrobi”. Prin aceste cuvinte a făcut aluzie şi la învierea Lui.
Profetul Isaia spune că Domnul învinuieşte via; în parabola aceasta, Domnul învinuieşte şi pe conducătorii poporului. În Isaia Domnul spune: „Ce trebuia să fac viei Mele şi nu i-am făcut (Isaia 5, 4)?”. În altă parte spune iarăşi: „Ce greşeală au găsit părinţii voştri întru Mine (Mih.6, 3)?”; şi iarăşi: „Poporul Meu, ce ţi-am făcut? Sau cu ce te-am supărat (Mih. 6, 3)? Prin aceste cuvinte Domnul arată nerecunoştinţa iudeilor; le arată că au răsplătit lui Dumnezeu cu rău, deşi s-au bucurat de toate binefacerile; în pilda lucrătorilor viei arată tot acelaşi lucru, dar cu mai multă tărie. Acum Domnul nu mai spune: „Ce trebuia să fac viei Mele şi nu i-am făcut?”, ci îi pune pe iudei să declare ei că nu le-a lipsit nimic, îi pune pe ei să se osândească singuri. Când iudeii i-au răspuns lui Hristos: „Pe cei răi cu rău îi va pierde şi via o va da altor lucrători “, nu spun altceva decât aceasta, rostind împotriva lor o sentinţă definitivă.
Ştefan le-a adus aceeaşi învinuire, care mai cu seamă i-a durut, că s-au bucurat pururea de multă purtare de grijă a lui Dumnezeu, dar ei au răsplătit cu rău pe Binefăcătorul lor (Fapte 7, 50-53). Foarte puternică dovadă că nu e vinovat de osânda venită peste ei Cel ce i-a pedepsit, ci sunt de vină cei care au fost pedepsiţi. Acelaşi lucru îl arată şi Hristos acum şi prin pildă şi prin profeţie. Nu S-a mărginit să le spună numai pilda, ci a adăugat şi două profeţii, pe a lui David şi pe a Sa.
Ce-ar fi trebuit să facă iudeii când au auzit aceasta? N-ar fi trebuit, oare, să I se închine? N-ar fi trebuit, oare, să se minuneze de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, atât cea din vechime cât şi cea de mai târziu? Dacă n-au ajuns cu nimic mai buni din acestea, n-ar fi trebuit, oare, să fie mai înţelepţi cel puţin de frica pedepsei? Dar iudeii n-au ajuns mai buni. Ce s-a întâmplat mai departe? „Auzindu-L, au înţeles că despre ei grăieşte. Şi căutând să-L prindă s-au temut de popor, că îl aveau ca profet”.
Şi-au dat seama arhiereii şi fariseii că de ei vorbeşte.
Uneori când voiau să-L prindă, Hristos pleca din mijlocul lor, fără să fie văzut; alteori, când Se arăta între ei, ţinea piept dorinţei lor arzătoare de a-L prinde. De aceea mulţimile minunându-se, ziceau: „Nu este, oare, Acesta Iisus? Iată vorbeşte pe faţă şi nimic nu-i spun (Ioan 7, 25-26)”.
Acum, pentru că arhiereilor şi fariseilor le era frică de popor, Domnul Se mulţumeşte cu atâta, nu mai face o minune, ca mai înainte, ca să plece din mijlocul lor fără să fie văzut. Nu voia să facă pe toate mai presus de fire, ca să-i încredinţeze pe oameni de întruparea Sa. Arhiereii şi fariseii însă nu s-au înţelepţit nici de la mulţime, nici de la cele spuse. Nu s-au temut nici de marturia profeţilor, nici de sentinţa ce şi-au dat-o, nici de părerea mulţimii. Atât de mult i-a orbit dragostea de putere, dragostea de slavă deşartă şi căutarea celor vremelnice “.

                         Sf. Ioan Gură de Aur, Din Omilii la Matei, fragmente din Omilia LXVIII, tâlcuirea pildei lucrătorilor celor răi ai viei

 

Leave a reply

required