Zice-se în Evanghelii: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16:24). Când ne rugăm, mai întâi trebuie să renunţăm la voinţa noastră şi la ideile noastre, apoi să ne luăm crucea, care este munca trupului şi a sufletului, de neocolit într-o astfel de căutare.
Lăsându-ne cu totul în grija neadormită a Domnului, trebuie să îndurăm, cu umilinţă şi cu smerenie, sudoarea şi munca, de dragul răsplăti celei adevărate pe care Dumnezeu o va da celui râvnitor când va veni timpul potrivit. Atunci, Dumnezeu, dăruindu-ne mila Sa, va opri rătăcirile minţii noastre şi o va aşeza – laolaltă cu amintirea Sa – neclintit în inimă. Când această aşezare a minţii în inimă a devenit ceva firesc şi statornic, s-a petrecut ceea ce Părinţii numesc „unirea minţii şi inimii”. În această stare, mintea nu îşi mai doreşte să stea în afara inimii. Dimpotrivă, dacă împrejurări din afară sau unele discuţii lungi ţin mintea departe de atenţia ei către inima, ea cunoaşte o dorire de neîmpotrivit de a se întoarce în lăuntru, o nevoie şi o sete duhovnicească: singura ei dorinţă este să lucreze încă o dată cu mai multă râvnă spre zidirea casei ei lăuntrice.
Când această orânduială lăuntrică s-a stabilit, totul din om trece din capul lui la inimă. Atunci un fel de lumină lăuntrică luminează tot ce este într-însul, şi tot ce face, zice sau gândeşte, este făcut cu toată conştienta şi atenţia. Este capabil să deosebească clar natura gândurilor, intenţiilor şi dorinţelor ce vin la el; de bună voie îşi supune mintea, inima şi voia către Hristos, îndeplinind degrabă fiecare poruncă a lui Dumnezeu şi a Părinţilor. De se va îndepărta de la ele în orice fel, îşi va ispăşi vina cu inima căzută întru pocăinţă şi părere de rău, închinându-se cu smerenie în faţa lui Dumnezeu, plin de tristeţe adevărată, implorând şi aşteptând cu încredere ajutor de sus întru slăbiciunea să. Şi Dumnezeu, văzând această smerenie, nu îl va lipsi pe rugător de mila Sa.
Rugăciunea minţii în inimă vine repede la unii oameni, în timp ce pentru alţii procesul este îndelungat. Astfel, din trei oameni pe care îi cunosc, la unul a venit imediat ce i s-a spus despre ea; la altul a venit după vremea a şase luni; la un al treilea, după zece luni, în timp ce în cazul unui mare stareţ a venit numai după doi ani. De ce se petrece aşa, singur Dumnezeu ştie.
Să mai ştii că înainte ca patimile să fie curăţite, rugăciunea este de un fel, iar după ce inima a fost curăţită de patimi, e de un alt fel. Primul fel ajută la curăţirea inimii de patimi, în timp ce al doilea este un semn duhovnicesc al fericirii viitoare. Aceasta este ceea ce trebuie să faci: când poţi simţi ca minţea chiar îţi intră în inimă, dă putere deplină unei asemenea rugăciuni, alungând tot ce o împiedică; şi atât timp cât continuă lucrătoare în tine, nu face altceva. Dar când nu te simţi aşa de purtat, săvârşeşte rugăciunea gurii, cu metanii, străduindu-te în toate felurile posibile să îţi ţii atenţia în inimă, înaintea feţei Domnului. Acest fel de rugăciune îţi va ajuta şi inima să dobândească caldura.
Priveghează şi fii treaz, mai ales în timpul rugăciunii minţii şi inimii. Nimeni nu e mai plăcut lui Dumnezeu, decât cel ce practică cu dreptate rugăciunea minţii şi a inimii. Când cele înconjurătoare fac rugăciunea dificilă, sau când nu ai timp să te rogi, în astfel de momente, cu orice te-ai ocupa, încearcă să păstrezi duhul rugăciunii în tine prin orice mijloace, aducându-ţi aminte de Dumnezeu şi străduindu-te în orice fel să Îl vezi în faţa ta cu ochii minţii, cu frică şi cu dragoste. Simţind prezenţa Sa în faţa ta, abandonează-te atotputerniciei Sale, atotvăzătoare şi atotştiitoare, într-o supunere credincioasă, înfăţişându-ţi toate lucrările în faţa Sa, astfel încât în fiecare lucrare, vorbă sau cuget, să îţi reaminteşti de Dumnezeu şi de voia Sa cea sfântă. Acesta, pe scurt, este duhul rugăciunii. Oricine are dragoste de rugăciune trebuie, fără cădere, să aibă acest duh, şi, pe cât se poate, trebuie să-şi supună înţelegerea sa înţelegerii lui Dumnezeu, prin atenţia neîntreruptă asupra inimii, ascultând cu smerenie şi respect poruncile lui Dumnezeu. În acelaşi fel, trebuie să îşi supună dorinţele sale voii lui Dumnezeu, şi să se predea pe deplin planurilor proniei lui Dumnezeu.
În toate felurile cu putinţă, trebuie să ne împotrivim duhului voii proprii şi imboldului de a ne scutura de toate constrângerile. E un duh ce ne şopteşte: Aceasta e peste puterea mea, căci nu am timp, e încă prea devreme pentru mine să întreprind aceasta, ar trebui să mai aştept, îndatoririle mele monahiceşti mă împiedică – şi o mulţime de alte scuze de acelaşi fel. Cel ce ascultă de acest duh nu va dobândi nicicând obişnuinţa rugăciunii. Strâns legat de acest duh este cel al îndreptăţirii de sine: atunci când am fost purtaţi în săvârşirea răului de către duhul voirii după placul nostru, şi suntem preveniţi de conştiinţă, acest al doilea duh vine şi lucrează asupra noastră. Într-un astfel de caz, duhul îndreptăţirii de sine foloseşte tot soiul de vicleşuguri, pentru a ne înşela conştiinţa şi a ne înfăţişa greşeala ca fiind dreaptă. Fie ca Dumnezeu să te ocrotească de aceste duhuri rele.

                                                                               Egumenul Hariton al Valaam-ului, Arta rugăciunii – o antologie ortodoxă

Leave a reply

required