Ca sufletul să se înalţe către Dumnezeu şi să rămână cu el necontenit, trebuie în primul rând ca, de-a lungul întregii zile, să strigăm cât mai des spre Domnul cu fraze scurte, potrivit nevoii sufletului şi împrejurărilor în care ne aflăm. De pildă, când începi ceva, zi: “Binecuvântează, Doamne“; când sfârşeşti o treabă, zi: “Slavă Ţie, Doamne!” – şi nu numai cu limba, ci şi cu simţământul inimii. Scoate capul vreo patimă? Zi: “Mântuieşte, Doamne, că pier”; vine întuneric de gânduri tulburătoare? Strigă: “Scoate din temniţă sufletul meu”. Te atrage păcatul spre nedreptate? Roagă-te: “Arată-mi, Doamne, calea” sau “Nu da spre tulburare picioarele mele”. Păcatele te apasă şi te mână la deznădejde? Strigă cu glasul vameşului: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Şi tot aşa, potrivit fiecărei situaţii. Sau pur şi simplu zi mai des: “Doamne, miluieşte; Stăpână de Dumnezeu Născătoare, miluieşte-mă; îngere al lui Dumnezeu, păzitorul meu cel sfânt, apără-mă” sau strigă lăuntric cu oarecare alte graiuri de rugăciune. Străduieşte-te doar să strigi astfel cât mai des, făcând tot ce e cu putinţă ca strigătele acestea să iasă din inimă, ca rupte din ea. Dacă vom face aşa, vom avea dese înălţări gândite spre Dumnezeu din inimă, iar această îndesire ne va împărtăşi şi deprinderea de a vorbi cu Dumnezeu.
Pentru ca sufletul să înceapă a striga astfel, trebuie să-l silim însă mai înainte a întoarce întru slava lui Dumnezeu totul, orice lucrare a sa, de la cea mai mare la cea mai mică. Acesta e al doilea mijloc prin care învăţăm sufletul să se întoarcă mai des în timpul zilei spre Dumnezeu – căci dacă ne vom face lege din porunca apostolică de a face totul întru slava lui Dumnezeu, chiar când mâncăm sau bem (1 Cor. 10, 31), negreşit ne vom aminti de Dumnezeu orice am face, şi ne vom aminti de El nu oricum, cu teama de a face vreun lucru nedrept şi de a-L jigni pe Dumnezeu cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta. Asta ne va şi face să ne întoarcem spre Dumnezeu cu frică şi să cerem de la El ajutor şi înţelepţire.
Dar ca sufletul să facă toate întru slava lui Dumnezeu, el trebuie dispus spre asta de dimineaţa devreme, chiar de la începutul zilei, când omul iese la lucru şi la lucrarea sa până seara. Această dispoziţie se face prin cugetarea la cele dumnezeieşti. Acesta este al treilea mijloc de a deprinde sufletul cu deasa întoarcere către Dumnezeu: cugetarea evlavioasă la însuşirile şi la lucrările dumnezeieşti, la scopul cunoaşterii lor şi la îndatoririle pe care le aşează ele asupra noastră, cugetarea la bunătatea, dreapta judecată, atotputernicia, omniprezenţa, atotştiinţa lui Dumnezeu, la faptul că El este Ziditorul şi Purtătorul nostru de grijă, la iconomia mântuirii întru Domnul Iisus Hristos, la harul şi la cuvântul lui Dumnezeu, la Sfintele Taine, la Împărăţia Cerurilor. La oricare dintre aceste lucruri ai începe să cugeţi, cugetarea va umple negreşit sufletul de un simţământ evlavios faţă de Dumnezeu. […]

                Sfântul Teofan Zăvorâtul, Rãspunsuri la întrebãri ale intelectualilor, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti 2007

Leave a reply

required