Numai după Schismă, Biserica Apuseană s-a numit „Catolică” (cu înţelesul de Universală, în sens geografic, deşi primul sens al cuvântului „catolic” este calitativ şi înseamnă totalitate sau integritate — a credinţei şi a vieţii în Hristos), iar cea Răsăriteană „Ortodoxă” (ortodox vine de la orthos = drept, just şi doxa = opinie, credinţă; dar şi cinstire, laudă. Deci dreaptă credinţă şi dreaptă cinstire a lui Dumnezeu). Dar fiind una şi indivizibilă în fiinţa ei, după cum Hristos Însuşi, Capul ei, este Unul şi indivizibil, Biserica nu s-a împărţit. Ea a continuat şi continuă să fie întreagă şi desăvârşită în Biserica Ortodoxă care a păstrat, integru şi curat, tezaurul credinţei apostolice şi al Tradiţiei din primul mileniu de viaţă creştină. Ortodoxia are deci conştiinţa continuităţii Bisericii apostolice în cultul, Tradiţia şi învăţătura ei. Felul în care ea îl înţelege şi îl trăieşte pe Hristos şi, prin Hristos, pe Dumnezeu în Treimea Persoanelor, pe om şi întreaga creaţie, într-o unitate desăvârşită, fără nici o umbră de panteism (care confundă natura cu Dumnezeu), de platonism (cu opoziţia sa între spirit şi materie) sau de deism (care cultivă ideea unui Dumnezeu impersonal), acest fel corespunde întru totul spiritului evanghelic şi patristic. Se ştie că lupta cea mai mare a Bisericii în primul mileniu s-a dat pentru apărarea purităţii credinţei, adică a Ortodoxiei, având conştiinţa că numai credinţa comandă viaţa în Hristos şi că cea mai mică schimbare în credinţă poate compromite experienţa creştină a unirii omului cu Dumnezeu, scopul vieţii noastre. În acest sens, Părintele Sofronie (1993), întemeietorul şi îndrumătorul duhovnicesc al mănăstirii de unde vin cei doi părinţi (Rafail Noica și Symeon), era foarte categoric.
În ce priveşte Biserica Apuseană, ea a evoluat după Schisma din 1054 pe o linie proprie pe care se angajase încă înaintea acestui eveniment tragic pentru lumea creştină. Fără echilibrul pe care i-l aducea până atunci Răsăritul creştin, Biserica Catolică s-a înstrăinat tot mai mult în organizarea sa, în cult şi în teologie de duhul Bisericii din primul mileniu. Din Biserică a comuniunii (după chipul comuniunii treimice) tuturor Bisericilor locale în frunte cu Episcopii lor, care stau fiecare pe scaunul lui Petru (după expresia Sfântului Ciprian al Catarginei — 258), ea a evoluat spre o Biserică instituţională, piramidală, în frunte cu Papa de la Roma, socotit „Episcop al Episcopilor”. Teologia catolică a evoluat şi ea pe linia unui raţionalism excesiv care a transformat-o din teologie ca funcţie a Bisericii în teologie-ştiinţă şi a înstrăinat-o de duhul evanghelic şi patristic. Ignorând în mare parte pe Părinţii răsăriteni, principalii creatori ai teologiei creştine din primul mileniu şi lăsându-se influenţată de filosofie (îndeosebi de Aristotel), teologia scolastică medievală a alunecat inevitabil spre concepţia unui Dumnezeu îndepărtat de lume, esenţă pură, inaccesibil omului, concepţie care a condus la umanismul veacului al XVI-lea, formă subtilă de autonomie a omului faţă de Dumnezeu, care se va consuma definitiv în ateismul violent al Revoluţiei Franceze şi al secolului luminilor (XIX).
Aceeaşi teologie, ca şi unele practici aberante din Biserica Catolică au condus şi la Reforma lui Luther de la începutul secolului al XIV-lea. Dar încă o dată, lipsa echilibrului teologiei patristice răsăritene, resimţită de altfel de teologii de la Tubingen, a făcut ca Reforma, cu toate intenţiile ei nobile, să nu-şi atingă scopul, ci, dimpotrivă, să provoace — prin principiile promovate bazate pe individualism: sola fide, sola Scriptura… – o degringoladă a Teologiei într-o mulţime de păreri teologice care, absolutizate, au condus la apariţia atâtor confesiuni şi denominaţiuni creştine.
Dar dacă Biserica primului mileniu se continuă nealterată în credinţa, cultul şi Tradiţia Bisericii Ortodoxe, nu putem spune că Ortodoxia de după Schisma din 1054 n-a fost şi nu este afectată, deşi nu pe acelaşi plan, de această tragedie a lumii creştine. Dacă Occidentul a suferit de pe urma Schismei prin divizarea sa spirituală, Răsăritul ortodox a suferit prin aceea că fără ajutorul Occidentului a putut mai uşor cădea pradă turcilor şi apoi comunismului. (Mitropolitul Serafim Joantă, al Germaniei, Europei Centrale și de Nord)

Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 6-8

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.