Minte vrea să însemne raţiune? – întrebă Athanasie. Dacă mintea este tot una cu raţiunea, atunci cum se îmbolnăveşte? Dacă mintea este ceva deosebit de raţiune, ce înseamnă boala minţii?
Aşa cum am spus mai devreme, sufletul omul este alcătuit din minte, raţiune (cuvânt) şi duh, corespunzând modului existenţei Preasfintei Treimi. Sfântul Ioan Damaschinul spune că Dumnezeu a creat sufletul omului raţional şi mintal; el este înzestrat şi cu duh, care, aşa cum spun Părinţii, este „dragostea mintală a sufletului“. Astfel că noi deosebim energia minţii de energia raţiunii. Mintea este un lucru, raţiunea altul. Mintea este ochiul sufletului. Şi întocmai cum ochiul trupului vede întreaga creaţie a lui Dumnezeu, la fel şi ochiul sufletului, care este mintea, dobândeşte experierea lui Dumnezeu. Acesta este felul în care lucrau puterile sufletului înainte de cădere. Mintea lui Adam vedea pe Dumnezeu iar raţiunea sa avea iscusinţa de a înfăţişa această experiere. Deci putem spune, păstrând analogiile, că aşa cum Mintea (Tatăl) naşte Cuvântul (Hristos), la fel mintea omului naşte cuvântul/raţiunea (logos). Dacă mintea e sănătoasă, atunci şi raţiunea e sănătoasă. La fel se întâmplă şi cu duhul care este, aşa cum am spus, dragostea mintală a sufletului. Dacă mintea e sănătoasă, dragostea este şi ea sănătoasă, deoarece este întoarsă către Dumnezeu şi astfel se pune în lucrare beţia duhului şi răpirea minţii. Dacă mintea este bolnavă, cădem din adevărata dragoste, adică avem parte de idolul dragostei, numit de Părinţi „dragoste necuviincioasă“.
Cele ce ne-aţi spus sunt foarte însemnate, spuse Părintele Filip. Cred că asta deosebeşte Ortodoxia de tradiţia apuseană. Noi, ortodocşii, socotim mintea ca temei al teologhisirii, pe când occidentalii pun în centrul teologiei lor raţiunea. Totuşi nu este de ajuns această mică prezentare. Aţi putea, vă rog, să continuaţi şi să analizaţi cât se poate de amănunţit atât starea de sănătate a minţii, cât şi pe cea de boală? Atunci vom fi în stare să înţelegem deosebirea între tradiţia ortodoxă şi cea apuseană.
Sunt de acord cu observaţiile dumneavoastră. Ele sunt remarcabile. Într-adevăr, tocmai aici se află deosebirea între Ortodoxie şi erezie. Sfinţii Părinţi aveau o minte luminată, pe când ereticii aveau de obicei mintea întunecată şi o raţiune hipertrofiată. Putem vedea acest lucru la Adam, înainte şi după cădere. Înainte de cădere, Adam era în starea de luminare a minţii, a doua treaptă a vieţii duhovniceşti. După cădere mintea sa era întunecată şi mărginită. Astfel se ajunge la orbirea minţii, întunecarea şi mărginirea sa. Ce s-a întâmplat de fapt? Raţiunea a încercat să împresoare mintea umană. Ea s-a răzvrătit împotriva minţii; a încercat, prin lucrarea ispitirii diavoleşti, să tâlcuiască felul în care trebuie să ajungă omul la îndumnezeire, anulând deci porunca lui Dumnezeu. Ajungem astfel la identificarea minţii cu raţiunea. Mintea, în loc să cârmuiască raţiunea, este acum una cu ea. De fapt, când vorbim de păcatul strămoşesc şi de urmările lui, înţelegem trei lucruri: funcţionarea defectuoasă a minţii, adică mintea a încetat să mai funcţioneze normal; identificarea minţii cu raţiunea care, într-un fel, a dus la divinizarea raţiunii; şi, în final, supunerea minţii faţă de patimi, frică şi condiţiile înconjurătoare. Iată adevărata moarte a omului, destrămarea sa totală, moartea sa lăuntrică. Mintea i s-a întunecat. Şi aşa cum, atunci când ochiul trupesc este vătămat, întregul trup este întunecat, la fel şi când orbeşte ochiul sufletului – care este mintea – întregul organism duhovnicesc se îmbolnăveşte şi cade în beznă adâncă. Cred că despre aceasta vorbeşte Domnul când spune: „Deci dacă lumina care este întru tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult ?“ (Mat. 6, 23).
Însă aceasta, pe lângă faptul că a dus la perturbarea întregii funcţionări lăuntrice a sufletului, a dus în acelaşi timp şi la o perturbare exterioară a omului; acum el se raportează cu totul altfel la aproapele său, la Dumnezeu, la lume şi la întreaga creaţie. Raţiunea este aceea care încearcă să-l întâlnească pe Dumnezeu, întrucât mintea nu este în stare să ajungă la părtăşia cu El. Astfel se creează idoli ai lui Dumnezeu şi religii idolatre, precum şi toate ereziile. Întrucât mintea nu mai este în stare să-l vadă pe om în chip dumnezeiesc, raţiunea îl vede şi ea în mod diferit, sub înrâurirea patimilor. Omul îşi exploatează aproapele din pricina iubirii de slavă şi a lăcomiei. El îşi socoteşte aproapele un obiect de desfătare şi idolatrizează întreaga zidire. Se vădeşte ceea ce spune Apostolul Pavel în Epistola către Romani: „Zicându-se pre sine a fi înţelepţi, au înnebunit şi au mutat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios, şi al păsărilor, şi al celor cu patru picioare, şi al celor care se târăsc“ (Rom. 1, 22-23).

         Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura Sophia, București, 2001, p. 6

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.