Pentru ce să se chinuiască neamul omenesc atâtea mii de ani și să nu I se dea Dumnezeu? Dumnezeu a spus: „Căutați și veți afla”. Cum se explică faptul că neamul omenesc a căutat atâția ani pe Dumnezeu și Dumnezeu nu a coborât? Nu a fost cu putință să se scurteze timpul așteptării? Nu. A fost necesar să treacă aceste mii de ani. Dacă nu am avea noaptea, nu am înțelege valoarea zilei, dacă nu am avea toamna cu ploile, iarna cu ninsorile, viforele, nu am putea să ne pregătim în mod real pentru primăvară, pentru învierea firii și pentru secerișul cu roadele, așa și firea omenească a căzut în această neccesitate. S-a împietrit omul de la păcat și a avut nevoie de iarna grea a miilor de ani înainte de Hristos, ca să se înmoaie inima lui, să înțeleagă, să se pregătească, să se maturizeze, să dorească, să caute și să-l primească în final pe Hristos. Omul plăsmuit de Dumnezeu a devenit un popor tare la cerbice. Cu toate acestea, era hărăzit unei neîncetate desfătări a contemplației lui Dumnezeu și trebuia să vină ceasul când avea să schimbe înșelarea și idololatria cu bucuria Bisericii, cu marele ospăț al Împărăției lui Dumnezeu. Venirea lui Hristos trebuia să se înfăptuiască atunci când a venit „plinirea vremii”, adică atunci când se vor fi trezit inimile oamenilor și Îl vor fi căutat.
Dar până atunci unde se duceau strămoșii Domnului? Exista părerea că se duceau în iad, adică în întuneric, în valea întunecată, unde aruncau morții ca hrană păsărilor. Un astfel de sfârșit întristător aveau cei care Îl așteptau pe Hristos. Aici merită să ne minunăm de răbdarea lui Dumnezeu, Care a așteptat atâtea veacuri ca să ne facă purtători ai Duhului Sfânt. El a așteptat mai mult decât noi.
Prin urmare, sărbătoarea de astăzi descoperă ce a reușit îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, fără să nege libertatea omului, fără să-l înrobească. Dumnezeu a reușit să împlinească scopul istoriei umane, planul Sfintei Treimi. A venit ceasul și Dumnezeu a semănat, ca să răsară în noi viața cea nouă. Când noaptea a cuprins totul, a venit făptura cea nouă, în Hristos. Când liturghisim zicem: „Duhul Sfânt va veni peste noi și puterea Celui Preaînalt ne va umbri”. Duhul Sfânt a venit și puterea Celui Preaînalt a făcut cu putință ceea ce era cu neputință. A venit Hristos. A venit Hristos și aceia erau în iad în văile cele întuncate. Atunci de ce îi cinstim? Pentru ce le facem icoane? Sunt sfinți? Sunt drepți? Nu cumva facem o greșeală? Sunt ei membri ai Bisericii noastre? Putem să devenim noi una cu ei?
Dacă cercetăm viața lor după trup, vom fi uimiți, dar vom fi și mângâiați. Vom fi uimiți, fiindcă erau plini de păcate. Vom fi mângâiați, fiindcă și noi suntem plini de păcate. Erau plini de căderi idolatre, de împietrire, de ucideri, de adultere, de uitarea lui Dumnezeu. Și totuși îi cinstim ca sfinți. Nu este nedrept? Unii dintre ei s-au pocăit, au făcut și minuni în viața lor, au vorbit cu Dumnezeu. Alții nu s-au pocăit. Se pare că au murit în păcatele lor și în idolatrie. Atunci cum sunt sfinți? Este folositor să vedem acest lucru ca să înțelegem dacă și pentru noi este ușor să devenim sfinți. Faptul că strămoșii au avut o relație cu Hristos după trup este un motiv pentru care s-au sfințit. Adică din tată în fiu au pregătit de mai înainte cea dintâi venire a lui Hristos pe pământ. Strămoșii au devenit mijlocitori între Adam cel căzut și Hristos, al doilea Adam. Au pus pod peste prăpastia dintre Rai și iad, moarte și înviere. Au slujit mântuirea neamului omenesc fie întru cunoștință, fie fără să o știe. Mulți dintre aceștia erau păgâni, închinători la idoli. Cu toate acestea, au devenit și aceștia după duh strămoși ai lui Hristos. Prin urmare, și-au dat trupul lor slujirii lui Hristos sau și-au tăiat voia lor, vederile lor și le-au adus pe toate lui Hristos.
Un al doilea aspect îl evidențiază Apostolul Pavel în Epistola către Evrei. Strămoșii au depășit mediul lor, epoca lor și prin credință au primit făgăduința că va veni Dumnezeu pe pământ. „A rămas neclintit, ca cel ce vede pe Cel nevăzut”. Deși nu Îl vedeau pe Dumnezeu, așteptau pe Hristos ca și cum L-ar vedea, până ce a venit ca prunc, fără slavă, prigonit de oameni. Nădejdea pe care au avut-o nu i-a înșelat. De pildă, Solomon, acest împărat înțelept, a cărui carte a fost cuprinsă în Sfânta Scriptură, a trăit păcatul până în adâncul cel mai de jos al decăderii. A întărit și sprijinit și închinarea la idoli. Și cu toate acestea el a zidit Templul, Sfânta Sfintelor, el a organizat slujirea lui Dumnezeu. Astfel a preînchipuit viitorul Templu, Biserica, și pe Preasfânta, care a devenit Sfânta Sfintelor și din ea a venit Hristos. Se poate ca viața lor să fi fost în păcat, dar aveau credință și nădejde.
Avraam deși era închinător la idoli, prin credință a ieșit din patria lui și a devenit patriarh al lui Israel, „părintele nostru al tuturor”, strămoș al lui Hristos și al Bisericii. La vârsta de 99 de ani a dobândit fiu prin credință și a devenit chipul afierosirii lui Dumnezeu. În final, din sămânța lui a ieșit Hristos, începutul și sfârșitul a toate. Avraam și Hristos constituie o istorie neîntreruptă, a cărei preistorie ajunge până în Rai. Strămoșii Domnului credeau în Acela pe care nu-L vedeau și nu Îl înțelegeau.
Al treilea semn sfințitor al Strămoșilor este că Dumnezeu i-a folosit ca să se binecuvinteze întru ei toate neamurile. Cum? Prin faptul de a se face cunoscut adevărul în toată lumea. De câte ori nu ne folosește Dumnezeu și pe noi păcătoșii! Pe aceia i-a folosit ca să aducă Biserica, pe noi, ca să trăim și să lucrăm și să ne bucurăm și să participăm la ea.

                                              Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014

Leave a reply

required