În Vechiul Testament Dumnezeu a vorbit poporului Său prin gura Prorocului Iezechiel: „Lepădaţi de la voi toate păcatele voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un duh nou. De ce să muriţi voi, casa lui Israel?” Şi iarăşi: „Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da.“ Iar împăratul David s-a rugat Domnului astfel: „Inimă curată zideşte întru mine şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.” Prorocii din vechime ştiau că omul nu se poate naşte întru împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu dobândeşte mai întâi un duh nou şi o inimă nouă – „inima adâncă”, cum o numeşte Părintele Sofronie, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.
Această naştere din nou schimbă din temelii viaţa omului, reînnoindu-i întreaga fiinţă. Ea este însoţită de simţiri şi cugete noi, dumnezeieşti, de o nouă insuflare şi de o dragoste arzătoare pentru Sfânta Scriptură. Părintele Sofronie o aseamănă cu „Big Bang-ul” despre care vorbesc astronomii zilelor noastre, căci omul trece de la realitatea pământească la realitatea cerească, în care duhul său este răpit de Duhul lui Dumnezeu. Insă dacă nu va izbuti să-şi afle adâncul inimii, nu va pătrunde niciodată în tărâmul Duhului şi nu va putea cunoaşte tainele Lui.
În Noul Testament, Hristos vorbeşte cu Nicodim despre naşterea din nou în Duh. Taina aceasta este însă de nepătruns pentru învăţătorul de lege, care Ii cere Domnului să-i desluşească înţelesul cuvintelor Sale. Domnul îi răspunde: „Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştie de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul.“
Văzând că Nicodim încă nu înţelege, Domnul îl mustra uşor: „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele cereşti?” Apoi îi descoperă în chip lămurit că El este Mesia, Omul „Care S-a pogorât din ceruri“ şi Cari trebuie să Se înalţe precum odinioară şarpele înălţat de Moise în pustie spre tămăduirea fiilor lui Israel: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalte Fiul Omului.”
Convorbirea dintre Hristos şi Nicodim, ca de altfel întreaga Evanghelie după Ioan, ne arată că omul poate cunoaşte adevărurile dumnezeieşti numai din cercare, iar pentru aceasta trebuie să facă un experiment. Trebuie să guste adevărul, căci nu poate pătrunde cu mintea necercetatele cai ale Duhului, şi cu atât mai puţin firea Lui cea dumnezeiasca: omul poate cunoaşte numai lucrarea Duhului în viaţa sa. „Vino şi vezi”, îl îndeamnă Filip pe Natanael. „Încearcă tu însuţi acest lucru şi vezi ce se întâmplă.” Acesta este şi îndemnul pe care Domnul i-l adresează lui Nicodim. Numai schimbarea vieţii sale prin încredinţarea lăuntrică ca „s-a mutat de la moarte la viaţă” îl poate convinge şi întări întru Adevăr.
Înnoirea şi renaşterea omului sunt ţelul de căpătâi ale Evangheliei lui Hristos. Sfântul Petru, de pildă, vorbi despre naşterea din nou „nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac“. Iar Sfântul Pavel adevereşte că omul duhovnicesc, omul care s-a născut din nou, nu poate fi judecat de nimeni şi de nimic din lumea aceasta; însă, fiind duhovnicesc, el are puterea să judece toate lucrurile. Într-adevăr, duhul omului care a fost renăscut în Hristos poate „măsura” întreg pământul într-o singură mişcare.
Domnul ne cere să împlinim lucruri care pentru mintea noastră omenească pot părea lipsite de noimă. De pildă, El ne porunceşte să ne urâm pe noi înşine şi însăşi viaţa noastră, dacă vrem să fim ucenicii Lui. Ţelul acestor porunci aspre este însă unul ceresc şi mântuitor, căci sunt menite să ne călăuzească la renaşterea întru viaţa cea veşnică.
Când fiinţa noastră se pătrunde de veşnicie, întrezărim primele semne ale acestei naşteri din nou. În primul rând, ne împăcăm cu Dumnezeu şi nu ne mai temem de El, ci îl iubim ca pe un Tată, ca pe Binefăcătorul şi Mântuitorul nostru. Sfântul Antonie cel Mare a fost întrebat odată de un alt nevoitor al pustiei: „Cum de s-a mărit numele tău între oameni mai mult decât al meu, deşi eu mă ostenesc mai mult decât tine?” La care Sfântul a răspuns: „Pentru că îl iubesc pe Dumnezeu mai mult.”
În al doilea rând, ne împăcăm cu semenii noştri, trăind in pace şi înţelegere cu tot omul. Sfântul Apostol Pavel spune: „Iertaţi unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos.“‘ Dobândind noi înşine iertare, putem ierta cu uşurinţă şi celorlalţi. Nu-l mai vedem pe aproapele nostru ca pe o ameninţare, ci precum îl vede Dumnezeu, ca pe una din frunzele unui copac uriaş, membrul unei mari familii. Fiecare semen al nostru este un dar al lui Dumnezeu pentru noi, de aceea se cuvine să-I mulţumim Domnului pentru fraţii noştri şi pentru darurile pe care le-a revărsat asupra lor.
În al treilea rând, ne împăcăm cu viaţa noastră. Nu ne mai tulburăm şi nu ne mai facem griji pentru ce se va întâmpla cu noi, fiindcă ne încredinţăm pe noi înşine cu nădejde proniei lui Dumnezeu. Hristos ne-a făgăduit că nici un fir de păr din capul nostru nu va cădea fără ştirea Lui. El ne poartă de grijă mai mult decât păsărilor cerului, care nu duc lipsă de nimic, căci Tatăl Ceresc le hrăneşte şi le ocroteşte. În acest chip ne păstrăm pacea, oricâte greutăţi ne-ar aduce viitorul, pentru că ne punem toată nădejdea în Dumnezeu, Care neîncetat veghează asupra noastră în marea Sa iubire de oameni.
În al patrulea rând, ne împăcăm cu noi înşine. Fiind pe deplin împăcaţi cu Dumnezeu şi ştiind că veşnicia a început să ne ocârmuiască viaţa, ne împăcăm acum cu însăşi fiinţa noastră. Firea nu ne mai este dezbinată în chip tragic, diferitele puteri ale sufletului încetează să ne mai tragă în direcţii opuse. Trupul, mintea şi inima, toate mădularele şi simţurile noastre lucrează în desăvârşită armonie, căci Dumnezeu ne-a dat puterea să trecem zidul firii noastre căzute şi să nu mai vieţuim nouă înşine, ci lui Hristos Care sălăşluieşte în noi. Astfel ne împăcăm cu noi înşine, pentru că El ne-a tămăduit şi ne-a readus la comuniunea cu El.
Nenumărate şi negrăite sunt manifestările vieţii veşnice, atunci când ea începe să se reverse din belşug în inima noastră! Totuşi, chiar şi cele mai înalte daruri duhovniceşti şi cea mai adâncă pace nu sunt decât chezăşia vieţii dumnezeieşti, de care ne vom împărtăşi pe deplin în veacul viitor.
Primind pregustarea celor ce vor să fie, petrecem în nădejdea vie şi în aşteptarea unor lucruri încă şi mai mari. O astfel de nădejde ne ajută nu doar să vieţuim în chip înţelept aici pe pământ, dând întâietate celor netrecătoare faţă de cele vremelnice, ci ea însăşi poartă mărturie vieţii veşnice care deja s-a sălăşluit întru noi”.

Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5). Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015

Leave a reply

required