Vrăjmaşul (diavolul ) a căzut din mândrie. Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceala, cruzimea, indiferenţa faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frică de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilelor şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demenţa completă. Acestea sunt semnele distinctive ale spiritualităţii demonice. Dar, câtă vreme nu se manifestă cu claritate, pentru mulţi oameni ele trec adeseori neobservate.
Nu este necesar ca toate simptomele enumerate mai sus să fie reunite pentru a putea recunoaşte pe cel ce s-a lăsat “sedus” de gânduri pătimaşe, de “vedenii” sau “descoperiri” de origine demonică. La unii domină megalomania, ambiţia, dorinţa de putere; la alţii domină o nelinişte ascunsă, spaima, deznădejdea; la unii, melancolia, gelozia, ura; la alţii, dorinţa poftelor trupeşti. Dar la toţi întâlnim în mod inevitabil o imaginaţie debordantă ce se poate ascunde sub masca înşelătoare a unei false smerenii”.
*
Orice rău săvârşit de creaturile libere duce cu necesitate la o viaţă de parazit pe „trupul” binelui; el trebuie să-şi găsească o justificare, să se înfăţişeze ascuns sub aparenţele binelui, şi adeseori sub aparenţele Binelui suprem. Răul se înfăţişează întotdeauna şi în mod inevitabil amestecat cu un element dintr-o căutare formal pozitivă, şi prin această latură îl seduce pe om.
Răul încearcă să-i prezinte omului aspectul său pozitiv drept un scop atât de important, încât pentru atingerea lui toate mijloacele sunt permise. În existenţa sa pământească, omul nu poate atinge Binele absolut; în toate întreprinderile omeneşti există un anume grad de nedesăvârşire. Prezenţa nedesăvârşirii în binele omenesc, pe de o parte, şi inevitabila prezenţă a unui pretext bun în rău, pe de altă parte, fac extrem de anevoioasă deosebirea dintre bine şi rău“.
*
Pricina luptei nu stă în raţiunea ca atare, ci în trufia minţii noastre, care ridică mintea împotriva lui Dumnezeu. Mândria amplifică imaginaţia, smerenia o face să înceteze. Mândria se îngâmfă creându-şi lumea proprie, smerenia primeşte viaţa care vine de la Dumnezeu“.

                                        Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, Editura Deisis, Sibiu, 1999

Leave a reply

required