După Domnul, călăuză și învățătoare în această lucrare duhovnicească a rugăciunii, precum și în orice virtute, este Preasfânta Maica Lui și Mama noastră a tuturor.
De la vârsta copilăriei, Preacurata este adusă și afierosită de părinții ei la Templul lui Dumnezeu. Acolo, cu o luptă duhovnicească zilnică, își păzea mintea și imaginația ei de toate lucrurile sensibile, materialnice, deșarte și trecătoare și de cugetele acestei lumi, chiar și de cele care sunt bune și nepăcătoase, și se concentra cu mult dor asupra singurului Bine și Izvor a toată bunătatea, Plăsmuitorul și Ziditorul ei. Își păzea mintea, cu atenție neîncetată și cu osteneală, de orice atac al vrăjmașului. Nu o lăsa să fie amăgită și atrasă nici măcar puțin de ceva deșert, să se bucure de ceva vremelnic sau să folosească puterile ei pentru altă lucrare decât slavoslovia lui Dumnezeu. Prin toată existența ei, dorea și râvnea prezența personală a lui Dumnezeu în inima ei și de aceea se lupta să-și păstreze curat sufletul și trupul ei ca să devină templu sfânt, biserică însuflețită, vrednică să-L sălășluiască pe Dumnezeu înlăuntrul ei. Această gustare a prezenței lui Dumnezeu în inima ei, experiența harului lui Dumnezeu în inimă, care depășește orice putință de a fi descrisă și înțeleasă, îi umplea de o seninătate supralumească și o pace odihnitoare întreaga existență și-i satisfăcea desăvârșit toate căutările firii ei omenești. Această odihnă este cea care i-a dat puterea să rabde în continuare biruitor și mângâietor orice dificultate și orice ispită și însăși răstignirea Fiului ei.
Această lucrare duhovnicească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu care a continuat întreaga ei viață cu o desăvârșire unică pentru oameni, a făcut-o vrednică să devină Maica Domnului nostru, să devină Născătoare de Dumnezeu.
Așa și fiecare credincios care se ocupă duhovnicește cu rugăciunea și încearcă să-și curețe sufletul de orice este păcătos și de prisos și să-și întoarcă mintea lui cu dor la dragostea lui Dumnezeu devine și el locaș potrivit ca să vină Domnul și să se nască în el și să îl învrednicească să devină și el maică a lui și frate al lui. Să-i dea posibilitatea să-L zămislească și să-L nască în inima lui și să-L aibă pururea locuitor al lui și odihnă unică și adevărată. „Cel ce face voia Tatălui Meu Care este în Ceruri acela este fratele Meu și sora Mea și mama Mea” (Matei 12, 50).
Această odihnă cu care prezența lui Dumnezeu umple sufletul și trupul omenesc când îl găsește pe om pregătit și curat prin lucrarea rugăciunii și a virtuților este ceea ce dă conținut în viața credinciosului. Ca să nu piardă această odihnă, această comoară care este mai presus de orice gând omenesc, mucenicii preferă să-și verse sângele lor, să rabde orice chin și cuvioșii preferau să-și chinuiască trupurile lor prin nevoințe și lipsuri mai presus de puterile omenești în pustie și în singurătate. Dorul de bunătățile cele cerești, când îl gustă omul este mai puternic și mai tare și decât orice chin și orice lipsuri.

                                     Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995

Posted in: Articole.
Last Modified: iunie 21, 2016

Leave a reply

required