Dacă am putea face noi tot ce învăţăm pe alţii, am fi sfinţi! Eu învăţam pe alţii să aibă răbdare în suferinţă. Acum când sunt în suferinţă, văd că nu am deloc răbdare. Trebuie nu răbdare, ci îndelungă răbdare.
Un frate mă întreba: “Se poate ca în timpul suferinţei să potolim durerea cu rugăciunea?”. Aici este darul lui Dumnezeu, i-am răspuns eu. Dragostea duhovnicească biruieşte durerea, cum spune Hristos despre femeia care este în chinurile naşterii, că după naştere uită durerea “că s-a născut om pe lume“.
Mare lucru este, părinte, a ne alătura cu cel ce pătimeşte, să luăm parte la durerea lui. Să cerem ajutor de la Dumnezeu, ca să putem trece cu bine valurile acestei vieţi. Dacă nu poţi face fapta bună, nu este păcat; iar dacă poţi s-o faci şi nu o faci, este păcat”. Sunt oameni care nu au copii, sau nu au vrut să aibă, sau nu le-a dat Dumnezeu. Cei care nu i-au dorit, la bătrâneţe îi doresc şi plâng că nu au copii, dar este prea târziu. Când darul lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci toate i se par uşoare; iar când se depărtează harul, atunci toate i se par grele. Atunci suferă, strigă şi plânge, cum face şi copilul părăsit de mama lui.
Uneori mă întreb, oare suferinţa mea şi a fiecărui om nu este cumva o arvună a vieţii veşnice? Că suferinţa ne smereşte şi ne învaţă a striga la ajutorul lui Dumnezeu.
Când suntem la o răscruce în viaţă, să facem două lucruri: să ne rugăm şi să întrebăm.
Noi trebuie să ajungem de la gândirea de Dumnezeu la simţirea lui Dumnezeu. Una este vorbirea de Dumnezeu şi alta este simţirea lui Dumnezeu. Una este vorba şi alta este fapta. La simţire duhovnicească ajunge numai acela care face voia lui Dumnezeu. Că zice Mântuitorul: “Nu tot cel ce-mi zice: “Doamne, Doamne”, va intra întru împărăţia lui Dumnezeu”. Mai mult să faci cu fapta, decât să vorbeşti cu cuvântul. Că lumea este plină de vorbe, dar puţini sunt care pun poruncile Evangheliei în practică. Prind foarte bine şi cuvântul duhovnicesc, sfatul, mustrarea, îndemnul, predica, cărţile bune. Dar de la cuvinte trebuie să trecem şi la fapte, că “după faptele tale te voi judeca”, zice Domnul (…). Noi trebuie să vorbim puţin şi numai ce este de folos spre lauda lui Dumnezeu. Spunea un filozof într-o carte: “Cine spune tot ce ştie, acela ştie puţin şi prost!” Dacă am fi făcut şi noi în viaţă măcar a zecea parte din cât am învăţat pe alţii, tot ne-ar mântui Dumnezeu!
Sunt mulţi oameni tulburaţi astăzi şi nu-i uşor să-i linişteşti. Aici este înţelepciunea duhovnicului, a păstorului de suflete. Sunt unii care au ceva înţelepciune în mintea lor, dar se mândresc în inima lor. Alţii nu au nimic în cap, dar cred că au ceva şi se mândresc degeaba.
Cei mai mulţi sunt bolnavi sufleteşte din cauza mândriei. Şi ca să-i vindeci şi să-i scoţi dintr-ale lor, de multe ori te osteneşti degeaba. Eu care nu am mai nimic, cum să-i învăţ pe aceşti oameni? Mai degrabă tac ca să nu-i fac mai răi.
Alteori, dacă tac, poate iar greşesc, pentru că nu dau puţin ajutor aproapelui care are nevoie. De aceea zic către toţi: multe să asculţi, dar puţine să vorbeşti, că “de tot cuvântul deşert vom da seamă înaintea lui Dumnezeu“. Învăţ şi eu pe cei care vin la mine, cum îmi dă Dumnezeu în gând în ceasul acela şi cum mă îndeamnă inima. Numai de ar primi Domnul osteneala şi dragostea noastră”.

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie duhovnicul, Editura Doxologia, Iaşi, 1993

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.