Prima fericire este a sărăciei și noi nu putem intra în împărăția lui Dumnezeu decât dacă trăim această fericire care are două aspecte. Mai întâi, este evident că nu posedăm nimic pe care să-l putem păstra, fie că vrem: aceasta este descoperirea faptului că nu am nimic, că nu sunt nimic, descoperirea unei sărăcii totale. Existăm pentru că Cineva a voit să existăm și ne-a dăruit viață. N-am nici un  merit în aceasta, liberul nostru arbitru n-a avut cum să intervină  în aceasta. Nu posedăm viața în așa fel ca să nu ne poată fi răpită și tot aceea ce suntem și posedăm este, în acest sens, trecător. Avem un trup, va muri. Avem o inteligență; e de a juns ca un vas mic din creier să se rupă pentur ca inteligența cea mai genială să se stingă. Avem o inimă, sensibilă și caldă: în clipa chiar când am voi să ne exprimăm întreaga noastră înțelegere față de cine are nevoie, ne simțim de gheață. Al doilea aspect este cel al fericirii pe care ne-o dă sărăcia: suntem bogați și tot ce este în posesia noastră este dar și semn al iubirii lui Dumnezeu și al iubirii oameneilor, dar permanent al iubirii divine; atât timp cât nu posedăm, iubirea lui Dumnezeu ne este arătată neîncetat și total. Dar tot ceea ce luăm pentru a ne face stăpâni este răpit de împărăția iubirii. Numai cei care dau totul primesc revelația sărăciei în duh adevărat, total, definitiv, ce nu se poate lua, și posedă iubirea lui Dumnezeu manifestată în toate darurile Sale.

                     Mitropolitul Antionie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Irineu Slătineanu, Editura Coresi, București, pp. 29-30

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.