Când am făcut rău cuiva şi ne dăm seama că am greşit, de multe ori mergem la persoana respectivă şi ne exprimăm mâhnirea, iar când discuţia este încărcată emoţional, se varsă lacrimi, se iartă şi se folosesc cuvinte mişcătoare, plecăm cu sentimentul că am făcut tot posibilul. Am plâns împreună, suntem împăcaţi şi totul este bine. Dar nu este bine deloc. Pur şi simplu ne-au încântat propriile noastre virtuţi, iar cealaltă persoană, care poate este bună şi se înduioşează uşor, a reacţionat la scena noastră emoţională. Dar tocmai aceasta nu este întoarcerea. Nimeni nu ne cere să vărsăm lacrimi, nici să avem o întâlnire emoţionantă cu victima, chiar dacă aceasta e Dumnezeu. Ce se aşteaptă de la noi, este ca atunci când am înţeles răul făcut, să îl îndreptăm.
Iar întoarcerea nu se sfârşeşte aici, ci trebuie să ne ducă mai departe în procesul schimbării noastre. Întoarcerea începe, dar nu se sfârşeşte niciodată. Este o mişcare crescătoare prin care noi devenim din ce în ce mai mult ceea ce ar trebui să fim până când, după ziua judecăţii, aceste categorii ale căderii, întoarcerii şi dreptăţii dispar şi sunt înlocuite de categoriile vieţii noi.

Arhiepiscop Antonie Bloom, Living Prayer, Fletcher & Son Ltd, Norwich, 1966 pp. 66 -67

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.