Vă invităm să citiți o tâlcuire excepțională a părintelui Arhimandrit Emilianos Simonopetritul pentru următorul verset din Sfânta Scriptură:
„S-a înfăţişat pe Sine viu, după patima Sa, prin multe semne doveditoare” (FA 1,3)
Evanghelistul ne pune nemijlocit în faţa tuturor modurilor şi mărturiilor vieţii pe care Dumnezeu a dat-o omului. Şi ce n-a făcut! Dacă aş putea să mă exprim omeneşte, o singură problemă preocupa gândirea lui Dumnezeu: Cum să facă pe om să înţeleagă şi să creadă şi să-şi aducă aminte că El este viu, că trăieşte în legătură cu omul.
Că omul să trăiască pentru Dumnezeu şi să sufere ca să fie viu în Dumnezeu, e un lucru pe care-l înţeleg. Dar iubirea lui Dumnezeu Îl face pe Dumnezeu să Se vadă pe Sine Însuşi în legătură cu cel mai mic om şi să-Şi regleze planurile Sale dinainte de veci (Ef 1,3-6) şi să Se programeze, am spune, pe Sine Însuşi şi să rânduiască toate, că Însuşi Dumnezeul Cel infinit să intre în măsurile firii omeneşti.
Şi-L vedem pe Dumnezeu plecându-Se ca să plăsmuiască pe om, aşa încât de îndată ce întâiul om îşi va deschide ochii să-L vadă pe Dumnezeu; pe Dumnezeul Care S-a plecat şi « luând ţărâna din pământ » (Fc 2,7), l-a plăsmuit. Deschizându-şi ochii săi, întâiul om din pământ, care era întreaga fire omenească, la prima deschidere a ochilor lui, Îl vede pe Dumnezeu, Care ia ţărână şi o face om şi, în Duhul Sfânt, vine şi dă suflare omului, suflând asupra lui; suflând în nările şi în sufletul lui mort adormit, în trupul lui pământesc, şi îi dă viaţă!
Aşa cum copilul care doarme se trezeşte şi priveşte la tatăl său, care-l îmbrăţişează şi îl dezmiardă sau îl sărută cu afecţiune, cu încântare şi simte aceasta afecţiune părintească, exact aşa şi omul a fost plăsmuit astfel încât, de la prima deschidere a ochilor lui, să nu vadă nimic altceva decât pe Dumnezeu! Dar era în mijlocul unei lumi minunate! Această lume avea tot felul de grădini, tot felul de plante, tot felul de animale, tot felul de stele, tot felul de îngeri. Şi, totuşi, nu l-a făcut să vadă nimic altceva, ca să-L vadă pe Cel care a plăsmuit aceasta plăsmuire a mâinilor Lui, pe Cel care a suflat în nările lui atât de aproape! Atât de aproape e Hristos! Fiindcă Scriptura spune: « A suflat asupra lui şi s-a făcut suflet viu » (Fc. 2,7). „Suflet viu” fiindcă s-a apropiat de el. Aşa cum vine persoana ta lângă mine, ca să mă poţi săruta, să-mi poţi sufla în faţă şi să nu iasă afară viaţa, tot atât de aproape a venit şi Dumnezeu de om.
Vedeţi efortul lui Dumnezeu de a Se face înţeles şi primit de către om.
În continuare, Dumnezeu ascultă paşii omului, dar şi omul ascultă, în fapt de seară şi în clipele păcatului, paşii lui Dumnezeu (Fc 3,8), ca să-i aducă aminte, ce altceva, decât că Dumnezeu este viu şi că, în ziua aceea a căderii, el, omul, a murit. „Mă auzi cum umblu? Sunt viu. Tu ce eşti? Tu eşti mort, fiindcă te-ai despărţit de Mine”. Ca să înţelegi ce ţi-am spus: „că în ziua în care vei păcătui şi vei mânca din rodul acela vei muri” (Fc 2,17).
Ce înseamnă aceasta? „Eu umblu, dar tu nu mai poţi umbla, chiar şi dacă ai trăi o mie de ani. Mori, fiindcă M-ai lăsat. Eu, însă, sunt viu, Eu umblu lângă tine”. Ascultă paşii lui şi-l vede, îl întreabă şi-i spune: „Adame, Adame, unde eşti?” (Fc 3,9). Mişcarea, auzirea, auzul acesta, mişcarea aceasta, cuvântul acesta sunt mărturia dumnezeirii care vrea să fie primită; că Dumnezeu e viu şi, prin urmare, poate fi împărtăşit de firea omenească.
Şi totuşi, atunci când primeşte de la Dumnezeu prima veste bună a mântuirii (Fc 3,15), când a fost izgonit afară drept pedeapsă şi când Dumnezeu îl sprijină iarăşi când păcătuieşte, îl ajută când se ridică, omul – pe care Dumnezeu l-a ridicat încă şi mai mult – cu toate acestea, omul se învârtoşează. Şi Dumnezeu caută iarăşi mii de moduri ca să poate să-i arate viaţa Lui şi că este atât de aproape de el, atât de aproape încât omul poate să-L audă şi să simtă aproape răsuflarea lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu închipuieşte zeci de mii de moduri ca să facă acest lucru.
Un mod de pogorâre a lui Dumnezeu îl vedem în psalmi. Vă amintiţi acea frumoasă imagine a lui Hristos ca unul care se pleacă în răul care curge ca să bea apă, aşa cum se pleacă toţi oamenii (Ps 109, 7). Ce vrea să spună acest lucru? Că „deşi tu M-ai uitat, Eu, Dumnezeul Cel ceresc, Mă aplec exact aşa cum te apleci tu, împărtăşesc viaţa ta, ca şi tu să te poţi împărtăşi de viaţa Mea. Lucrez aşa cum lucrezi tu, ca să-ţi arăt că Mă fac asemenea ţie, ca şi tu să te poţi face asemenea Mie. Aşadar, oboseşti pe drumul tău? Sunt obosit şi Eu. Însetezi? Însetez şi Eu. Te pleci jos, să bei apă? Mă plec şi Eu. Aşa cum te pleci tu, aşa Mă aplec şi Eu. Mă smeresc şi Eu, Mă golesc şi Eu şi beau şi Eu şi Mă răcoresc şi Eu. Şi ce faci tu şi nu fac şi Eu? Prin urmare, dacă sunt atât de aproape de tine şi Mă aplec spre tine, oare nu poţi să Mă prinzi? Nu poţi să Mă răpeşti? Nu poţi să Mă strângi? Nu poţi să Mă faci veşnic al tău? Nu poţi să nu Mă pierzi? Nu poţi să nu Mă vezi în faţă? Din moment ce împreună ne aplecam la acelaşi izvor, la aceeaşi apă… Ne facem amândoi lipsiţi. Ne facem amândoi săraci. Eu, Cel bogat, Eu, Cel nelipsit de nimic, Eu, cel neobosit, Eu, Care cu o singură privire îmbrăţişez toată lumea, vin şi Mă furişez în locul micuţ unde şezi tu şi calc pe urmele paşilor tăi. Ce vrei mai mult? Atât de mult M-am pogorât!”
Vedeţi, toate acestea le face ca să arate pogorârea Sa, asemănarea Sa, viaţa Sa asemenea nouă, ca noi să o putem înţelege şi să ne bucurăm de ea.
Şi, totuşi, omul se învârtoşează! Dumnezeu vine ca o suflare şi dăruieşte har proorocilor (3Rg 19,12). Şi el uita de Dumnezeu. Omoară pe proorocii mincinoşi (3 Rg 18,40; 4 Rg 1,10). Şi el uita de Dumnezeu. Vine şi îi dă biruinţe minunate (Ies 17,9-13; Ios 6,12). Şi el uita pe Biruitorul, uită pe Dumnezeu, Care i-a dat biruinţa. Îi iartă – lui Israel – păcatele şi ei se bucura de iertare, dar continua să păcătuiască (Jd 2,11; 4,1-3, etc) şi uită pe Cel Care i-a iertat. Îi călăuzeşte prin pustie (Ies 13,18); în pustie le da, astăzi, mană (Ies 16,14), mâine, apa din piatră uscată (Ies 17,3), le da potârnichi (Ies 16,13), le da orice, dând mărturie, prin toate acestea, de viaţă Sa care vrea să fie împărtăşită; în cele din urmă, ei rămân iarăşi fără Dumnezeu şi iarăşi Îl uita şi iarăşi nu mai pot face nimic.
Ajung la poalele unui munte înalt, aud tunete, văd fulgere, aud cuvintele pe care le spune Dumnezeu lui Moise (Ies 19,16-19), ştiu că Moise s-a urcat acolo sus, pentru că l-a chemat, după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Ies 24,18) şi, după atâtea lucruri, le-a spus: „Mă duc să vă aduc Legea, mă duc să vă aduc pe Dumnezeu”; şi ei s-au temut, au tremurat, au văzut muntele fumegând – toate, simboluri ale prezenţei lui Dumnezeu – şi L-au lăsat pe Dumnezeu, L-au uitat pe Dumnezeu şi, neavând Dumnezeu, şi-au făcut Dumnezeu un viţel (Ies 32,1)! Şi-au făcut un alt Dumnezeu mincinos! De ce? Fiindcă nu pot să trăiască fără Dumnezeu. Fiindcă omul, cum spuneam, a fost făcut numai ca să trăiască. Şi nu trăieşte decât îndumnezeind, decât plăsmuindu-şi un Dumnezeu sau având un Dumnezeu, numai îndumnezeit, numai trăind în Dumnezeu.
De ce îşi face omul un viţel? Fiindcă acest păcat al lui, aceasta amăgire a lui, această abatere a lui de la Dumnezeu dă mărturie de faptul că omul nu poate trăi fără Dumnezeu. Prin urmare, n-are nimic. Chiar făcându-şi un viţel, omul exprimă această dorinţă după Dumnezeire, că poate să trăiască numai ca dumnezeu. Şi, cu toate acestea, îşi face un viţel şi-L lăsa pe Dumnezeul Cel adevărat. Şi Dumnezeu Se apleacă iarăşi! Îl iartă din nou. Se străduieşte să găsească modul ca omul să devină, în cele din urmă, pe veci al Lui, Cel văzut, Cel pipăit veşnic. Şi găseşte aceste moduri:
Ziua te arde pustia şi vrei răcorire. Foarte frumos. Mă fac nor (Ies 13,21-22), care te va răcori şi te va lumina, ca să ştii că Eu sunt răcorirea ta şi ceea ce se pune între tine şi soarele arzător.
Noaptea vrei lumina! Noaptea Mă fac lumina pentru tine. Mă fac stâlpul tău de foc (Ies 13,21-22). Şi, prin urmare, văzând noaptea lumină, să ştii că Eu sunt această lumină. E reflexul slavei Mele.
Ziua ai norul, noaptea ai stâlpul de foc. Dumnezeu e prezent neîncetat. Înaintezi, Eu Mă ridic şi sunt înaintea ta, ca să Mă vezi. Te opreşti, cobor şi eu şi Mă aşez înaintea ta, ca să Mă vezi. Vii înaintea cortului mărturiei, acolo sunt Eu, acolo Mă auzi pe Mine. Vii la arhiereul tău, acolo sunt simbolurile prezenţei Mele. Oriunde ai merge”.
Dumnezeu se face smerit, golit – toate acestea sunt goliri [kenoze] ale lui Dumnezeu -, ajunge să Se asemene şi cu norul, şi cu stâlpul de foc, cu orice altceva există.
Gândiţi-vă la osteneala lui Dumnezeu, la lupta lui Dumnezeu, dar şi la îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu, la înţelepciunea şi atotputernicia lui Dumnezeu de a Se face în cele din urmă toate, de a Se furişa în toate, de a Se împleti în toate: în nor, în stâlp, în păcatele noastre, în munţii noştri, în strigătele noastre, în toate, ca să fie pretutindeni. Şi, din moment ce ştiu că nu pot trăi fără El, atunci să trăiesc neîncetat împreună cu El.
Semn doveditor al vieţii Lui e stâlpul. Semn doveditor e norul. Semn doveditor e arhiereul. Semn doveditor e cortul mărturiei. „Prin multe semne doveditoare”. O întreagă veşnicie, Dumnezeu n-a făcut altceva decât S-a înfăţişat pe Sine Însuşi viu „în multe semne doveditoare”. Viu în legătură cu omul, viu astfel încât să pot să-L prind, viu atât de mult încât viaţa mea să nu se separe de El.
Înţelegeţi acum ce înseamnă prin „multe semne doveditoare”. Înţelegeţi osteneala lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, şi învârtoşarea noastră, sărăcia noastră, tăgăduirea noastră. Cum vine cineva să-ţi pună mâncare în gură şi tu îţi închizi gura, cum vine cineva să-ţi deschidă ochii, ca să vezi şi tu îi închizi, ca să nu înveţi vreodată să vezi, acesta e omul şi acela e Dumnezeu. O luptă. În loc să lupt ca să-L cunosc, să-L iubesc şi să-L iau pe Dumnezeu, mă lupt cu Dumnezeu Care mă vânează. Mă face un vânat urmărit necontenit ca să pot să înţeleg, cândva, acest lucru şi să mă întorc şi să-L văd şi să-L bucur pe Vânătorul meu, Care e atât de al meu.

                                                                                                                                  Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

Leave a reply

required