Care este importanţa nevoinţei, a ascezei în cunoaşterea lui Dumnezeu? Şi de ce trebuie să fie aceasta integrată în viaţa Bisericii şi să fie în conformitate cu învăţătura de credinţă a Bisericii?
Este importantă asceza pentru că dacă omul nu se nevoieşte, nu poate să trăiască dogma. Pentru că dogma nu este un simplu canon, nu este o consecinţă teologică. Dogma în teologie are drept condiţie o trăire adevărată. Vă dau un exemplu: dogma Sfintei Treimi. Nu e de ajuns ca omul să creadă simplu în Dumnezeu, ci prin viaţa noastră să trăim triadologia lui Dumnezeu să simţim şi să trăim unirea celor trei Persoane, precum spune Hristos în rugăciunea arhierească: „ca toţi una să fie aici precum si Noi una suntem”; însă creştinul trebuie prin nevoinţa lui să se lumineze şi să înţeleagă unirea Persoanelor divine, şi când va înţelege lucrul acesta va simţi unirea cu celelalte persoane care îl înconjoară în harul Sfântului Duh.
De altfel şi Sfântul Siluan Athonitul făcea această distincţie şi scria că una este a crede în Dumnezeu şi alta este a cunoaşte pe Dumnezeu.
Este mare lucru cunoaşterea lui Dumnezeu, însă trebuie ca omul să se smerească foarte mult. Dacă nu se smereşte omul, este imposibil să aibă cunoaşterea lui Dumnezeu. Dacă nu se smereşte, omul vede Ortodoxia ca moralitate, de aceea Părintele Sofronie Saharov, după mine Sfântul Sofronie, sublinia că trebuie să conlucreze nevoinţa cu viaţa ecclesială pentru că dacă avem o vedere corectă ecclesiologică, atunci în Tainele Bisericii Îl vom cunoaşte pe Dumnezeu.
Părinte Efrem, care sunt modalităţile concrete prin care un om credincios se poate împărtăşi de Hristos?
Modurile sunt date şi sunt cunoscute: corecta încadrare a credinciosului în Biserică, a trăi cu o stabilitate adevărată viaţa Bisericii, a avea părtăşie de Taina Spovedaniei, să se împărtăşească des cu Sfintele Taine şi ceea ce le completează pe toate şi este şi începutul şi sfârşitul este rugăciunea.
Cum dobândim îndrăzneala în rugăciune şi cum putem să-L rugăm pe Dumnezeu ca pe Tatăl nostru?
Părintele Paisie spunea ceva foarte frumos şi care mi-a plăcut mult. Precum cineva înoată în mare şi este în pericol să se înece şi strigă „ajutor” aşa şi noi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem că noi singuri nu putem face absolut nimic şi Mântuitorul Hristos ne-a spus lucrul acesta: „Fără de mine nu puteţi face nimic”. Şi atunci din toată fiinţa noastră ne rugăm Lui ca să ne dăruiască mila lui şi când ne rugăm cu rugăciunea lui Iisus în Sfântul Munte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” „Miluieşte-mă” este medicament pentru toate bolile.
În majoritatea omiliilor rostite în acest nou pelerinaj din România, aţi vorbit despre necesitatea împărtăşirii credincioşilor de Harul Sfântului Duh. Cum putem să dobândim harul şi mai ales cum putem să-l păstrăm?
Pentru a dobândi harul Duhului Sfânt trebuie să ne mortificăm voile proprii, trebuie să înmormântăm dorinţele noastre pătimaşe, trebuie să distrugem orice plăcere proprie. Şi vom păstra harul dacă vom avea trezvie a sufletului, de aceea spunem după prefacerea Sfintelor Taine: „Să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului”. Este prima roadă a Sfintei Împărtăşanii. Este foarte important ca creştinul să înveţe să devină trezvitor, de aceea nu îmi place câteodată când aud: „părinţii respectivi ai Bisericii sunt neptici”. Nu există părinte neptic şi părinte social, toţi părinţii au fost neptici. Pronia Lui Dumnezeu însă a dorit ca unii dintre aceştia să aibă şi ei o lucrare în societate, însă tot timpul şi aceştia au fost trezvitori; fără trezvie nu există nici har în suflet, nici păstrarea lui.
Harul lui Dumnezeu ne ajută să ne rugăm, să trăim viaţa ecclesială, însă de multe ori avem această experienţă a îndepărtării harului, sau cu alte cuvinte, simţim că Dumnezeu ne părăseşte. Ce să facem atunci ca să nu deznădăjduim?
În esenţă nu există pierdere a harului, doar când se întâmplă un mare păcat, atunci harul ne părăseşte. De cele mai multe ori trebuie să vorbim despre contractarea harului, şi atunci trebuie să avem mai multă pocăinţă, mai multă smerenie şi mai multă nădejde în Dumnezeu; şi atunci din nou va veni harul. Dumnezeu este Dumnezeul dragostei pentru că el însuşi înainte de noi ne-a iubit.
Cum putem trăi şi noi o viaţă în pace şi în bucurii aşa cum vedem că o au şi o trăiesc părinţii cei duhovniceşti?
Este foarte uşor. Când harul lui Dumnezeu atinge sufletul, atunci omul are bucurie, şi are bucuria reală! Şi lucrul acesta nu este un entuziasm pe dinafară, pentru că bucuria este roada Duhului Sfânt. De aceea Sfinţii Părinţi, cu toate că au avut multe întristări şi multe încercări în viaţa lor, au fost alungaţi, au fost calomniaţi, cu toate acestea citindu-le viaţa pe larg, vedem că tot timpul în mod permanent bucuria era prezentă în sufletele lor. Ceea ce a spus Mântuitorul: ‚,Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri’’. Şi părinţii au unit viaţa aceasta în trup cu viaţa veşnică. Niciodată Sfinţii Părinţi nu au uitat nici măcar o secundă de viaţa veşnică, întregul lor interes era viaţa veşnică pe care au trăit-o încă de aici. Am vorbit despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos spunea: ,,Aceasta este viaţa veşnică, ca să te cunoască pe tine, pe Dumnezeul Cel adevărat, şi Cel pe care l-ai trimis Iisus Hristos’’. Şi de aceea Sfinţii Părinţi au fost o continuă bucurie pentru că au avut harul în suflet, şi au trăit încă de aici, de acum, viaţa veşnică. Şi tot timpul au avut bucuria aceasta în suflet. Să nu ne întristăm pentru că trec zilele. Mergem la vecernie când se încheie ziua, şi în esenţă viaţa noastră înaintează spre mormânt cu o zi. Şi în timp ce lumina această naturală, firească, se încheie, noi mergem la vecernie şi cerem lumina lină a Sfintei Slave. Şi lucrul acesta ne dăruieşte o mare bucurie.
A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu?
Este imposibil ca cineva să-L cunoască pe Dumnezeu şi să nu-L iubească. Primul rod al cunoaşterii Lui Dumnezeu este dragostea de Dumnezeu. Ceea ce trăieşte cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu are simţământul că în primul rând Dumnezeu l-a iubit pe el, şi când ne uităm în spate la viaţa noastră trecută, ne luminează harul şi vedem de nenumărate ori că Dumnezeu a fost cu noi, în timp ce noi nu ne aminteam de fel de El…”.

                                                                                                                                              “Lumea monahilor“, nr. 31 si 33

Leave a reply

required