Părinte, care legi se numesc duhovniceşti?
Îţi voi explica: Aşa cum în natură există legile naturale, tot astfel şi în viaţa duhovnicească există legile duhovniceşti. De pildă, atunci când cineva aruncă un obiect greu în sus, cu cât mai mult avânt şi cu cât mai mare este înălţimea la care îl aruncă, cu atât mai mare va fi puterea cu care va cădea şi se va zdrobi. Aceasta este legea naturală. In viaţa duhovnicească, cu cât se înalţă cineva mai mult cu mândria, cu atât mai mare va fi căderea lui duhovnicească, şi potrivit cu înălţimea mândriei lui se va zdrobi. Pentru că cel mândru se înalţă, ajunge până la un punct, după care cade şi îşi sparge capul – “cel care se va înălţa pe sine se va smeri”. Aceasta este legea duhovnicească.
Există însă o diferenţă esenţială între legile naturale şi duhovniceşti: în timp ce legile naturale nu au milă şi omul nu le poate schimba, legile duhovniceşti au milostivire şi omul le poate schimba, pentru că are de a face cu Creatorul şi Făcătorul său, cu prea-milostivul Dumnezeu. Adică atunci când cineva îşi va da seama imediat de înălţarea cugetului său şi va spune: “Dumnezeul meu, eu nu am nimic al meu şi totuşi mă mândresc. Iartă-mă!“, îndată mâinile milostive ale lui Dumnezeu îl apucă şi îl coboară încet jos, fără să se observe căderea lui. Şi astfel nu se zdrobeşte, deoarece a mers mai înainte zdrobirea inimii prin pocăinţa ce a arătat-o.
Aceasta este valabil şi pentru “cei ce scot sabia, de sabie vor pieri“, precum spune Evanghelia. Adică cel “care scoate sabia” în mod natural trebuie să plătească cu sabia. Dar când îmi conştientizez greşeala, mă înjunghie conştiinţa şi cer iertare de la Dumnezeu, atunci încetează să mai acţioneze legile duhovniceşti şi primesc de la Dumnezeu dragostea Sa ca pe un balsam. Adică îl vedem pe Dumnezeu că se schimbă potrivit judecăţilor Sale care sunt abis nepătruns atunci când se schimbă şi oamenii. Când copilul cel neastâmpărat îşi revine, se pocăieşte şi este mustrat de conştiinţa sa, atunci tatăl său îl răsfaţă cu dragoste şi îl mângâie. Nu este un lucru mic ca omul să poată schimba hotărârea lui Dumnezeu. Faci rău? Dumnezeu îţi dă o pălmuţă. Spui “am greşit”? El îţi dă binecuvântări.

Unii oameni, cu toate că s-au pocăit de greşelile lor şi Dumnezeu i-a iertat, făcând astfel să înceteze acţionarea legilor duhovniceşti, nu-şi uită greşelile lor. Ci cer cu insistentă de la Dumnezeu să fie pedepsiţi în această viaţă pentru păcatele lor, ca astfel să-şi plătească datoriile. Şi fiindcă aceia stăruiesc, Bunul Dumnezeu le împlineşte această cerere mărinimoasă a lor, însă răsplata lor le-o înmulţeşte cu dobândă în Banca Sa cerească, în Rai. Unii ca aceştia sunt copiii cei nobili ai lui Dumnezeu, sunt copiii cei mai mărinimoşi ai Lui.
În “Limonar”, de pildă, se spun următoarele despre Avva Pimen păstorul. Odată l-a cercetat cineva şi i-a cerut să-l găzduiască peste noapte în chilia sa. Şi fiindcă avva nu avea loc deosebit pentru găzduire, l-a lăsat pe vizitator în chilia sa, iar el s-a dus să înnopteze într-o peşteră. A doua zi dimineaţa după ce s-a întors, vizitatorul l-a întrebat:
Cum ai petrecut noaptea, avva? Nu cumva ţi-a fost frig?“.
Nu. Ci am intrat într-o peşteră şi am aflat în ea un leu dormind. M-am întins şi eu şi m-am lipit cu spatele de coama lui. De la răsuflarea lui peştera s-a încălzit ca un cuptor şi nu mi-a fost frig“.
Bine, dar nu te-ai temut că te va mânca leul?“, l-a întrebat vizitatorul.
Nu, i-a răspuns avva, dar să ştii că pe mine mă vor mânca fiarele“.
De unde ştii asta?“.
În lume eram păstor, îi spuse avva, iar odată, în timp ce păşteam turma, câinii au sfâşiat un trecător, însă eu stăteam nepăsător, deşi l-aş fi putut izbăvi. De atunci cer mereu de la Dumnezeu să mă mănânce fiarele. Şi cred că Dumnezeu îmi va face acest hatâr“.
Şi într-adevăr pe acest avvă l-au mâncat fiarele. În cealaltă viaţă însă aceşti oameni vor fi în locul cel mai ales.
Părinte, am citit în comentariile unei oarecare cărţi patristice că omul, atunci când face un păcat, trebuie să fie pedepsit ca să plătească pentru răul ce l-a făcut.
Nu, nu este aşa. Dacă omul se pocăieşte nu este pedepsit, ci îl miluieşte Hristos. Trebuie multă atenţie la comentarii, deoarece se poate ca un comentator să fie destul de bun, dar uneori să facă erminii greşite. Dacă cineva nu este sigur că un oarecare comentator este bun, este mai bine să citească numai textul original. Şi mie mi-a spus cineva că proorocul Isaia a fost tăiat cu ferăstrăul pentru că trebuia fierăstruit pentru păcatele lumii. În timp ce chiar el L-a rugat pe Dumnezeu să fie fierăstruit pentru păcatele lumii, iar Dumnezeu s-a plecat dragostei lui arzătoare ce o avea pentru popor. Dar pentru fiecare ferăstruire Dumnezeu îi va da câte o cunună. Avva Pimen, despre care am spus mai înainte, l-ar fi putut înţelege pe proorocul Isaia, deşi cazul unuia se deosebea de al celuilalt, pentru că în cazul proorocului Isaia exista jertfa pentru lume.
Părinte, avem şi în vremea noastră astfel de situaţii?
Da, desigur. Mi-aduc aminte de un oarecare fapt care s-a petrecut atunci când eram în Mănăstirea Filoteu. Un oarecare monah atunci când era în lume arsese un turc într-un cuptor, deoarece acela îl junghiase pe tatăl său. După aceea s-a pocăit, a venit în Sfântul Munte, a devenit monah şi şi-a pus o rânduială duhovnicească bună. Insă zi şi noapte îl ruga pe Dumnezeu să îngăduie să fie ars. Odată a izbucnit un foc în mănăstire. Pe atunci eu eram chelar. Am umplut toate vasele cu apă şi, alergând cu toţii, am stins focul. Iar pe acel monah l-am găsit ars. Neuitată îmi va rămâne scena descoperirii lui. Ce se întâmplase? Acesta avea pe atunci optzeci şi cinci de ani şi era îngrijit de un monah de şaptezeci şi cinci de ani. In acea zi, ca să-l uşureze puţin de durerile reumatismului, slujitorul său i-a frecat picioarele cu petrol şi l-a învelit cu o pătură, aşezându-l lângă cămin. Din lemnele de castan care ardeau în cămin a sărit o aşchie aprinsă, de la care a luat foc monahul, iar de la el s-a aprins toată mănăstirea. Eu m-am mâhnit foarte mult pentru aceasta şi nu mă puteam linişti. După aceea duhovnicul lui mi-a spus: “Nu te mâhni, căci el însuşi a cerut de la Dumnezeu să ardă pentru a-şi ispăşi păcatul său. Aceasta a fost un dar al lui Dumnezeu“.
Părinte, legile duhovniceşti acţionează întotdeauna imediat?
Depinde. De multe ori rămâi uimit cât de repede reacţionează ele. Unul se mândreşte puţin şi imediat o păţeşte; adică legile duhovniceşti au acţionat fulgerător. De pildă, o soră şterge geamurile şi îi vine un gând de mândrie că le şterge mai bine decât alta. Atunci dintr-odată se întâmplă ceva şi, ţac, se sparge geamul. Alteori aceste legi acţionează mai târziu.
Părinte, ce înseamnă atunci când legile duhovniceşti acţionează imediat?
Aceasta este bine. Căci în această situaţie omul trebuie să înţeleagă că dragostea lui Dumnezeu îl ocroteşte, pentru că plăteşte treptat şi nu le va plăti toate odată. Insă atunci când nu acţionează legile duhovniceşti asupra unui om se află în primejdie, deoarece aceasta arată că acel om este un copil îndepărtat de Dumnezeu; nu se află în casa Sa. Există unii care acţionează mereu cu mândrie şi nu păţesc nimic. Aceasta arată însă că mândria lor a depăşit-o pe cea omenească şi a ajuns la gradul cel mai înalt al ei, la mândria diavolească, la trufie. Atunci căderea lui se face de cealaltă parte a vârfului, când cade direct în iad. Iar aceasta este căderea luciferică pe care nu o văd cei ce se află de cealaltă parte a vârfului. Adică asupra unora ca acestora nu acţionează legea duhovnicească în această viaţă, potrivindu-li-se spusa Apostolului: “Oameni vicleni şi fermecători care vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi“.
Părinte, se poate ca cineva să-şi admire un lucru făcut de el şi din aceasta să-i vină vreo vătămare?
Da, pentru că acţionează legile duhovniceşti. Dumnezeu îşi retrage harul Său de la cineva, iar acesta îi strică celuilalt lucru pentru care s-a mândrit. Iar aceasta o îngăduie Dumnezeu pentru a se cuminţi.
Părinte, adică atunci când se întâmplă aceasta înseamnă că acţionează legile duhovniceşti?
Fireşte.
Dar nu se poate ca cineva să facă aceasta din neîndemânare?
Rare sunt aceste cazuri. De aceea pe cât puteţi să trăiţi în smerenie. Să vă gândiţi că nu avem nimic al nostru, ci pe toate ni le-a dat Dumnezeu. Toate pe care le avem sunt ale lui Dumnezeu, numai păcatele sunt ale noastre. Dacă nu ne vom smeri, vor acţiona mereu asupra noastră legile duhovniceşti până ce ni se va încovoia egoismul nostru. Să dea Dumnezeu să se facă aceasta înainte de a ne găsi moartea.
Părinte, se poate ca omul să nu-şi dea seama că au acţionat asupra lui legile duhovniceşti?
Dacă nu se cercetează cineva pe sine însuşi, nimic nu înţelege şi de nimic nu se foloseşte.
Aşadar, Părinte, legile duhovniceşti încetează să acţioneze numai atunci când se smereşte omul?
Da, mai ales cu smerenia, sau atunci când cineva se află în starea de iresponsabilitate. Să-ţi spun un exemplu: O femeie îşi bătea mereu bărbatul, iar el nu spunea nimic ca să nu-şi piardă prestigiul, deoarece era învăţător. Asupra acestuia însă acţionau legile duhovniceşti. Rămăsese orfan de tată încă de mic copil, iar mama lui cu o pensie de văduvă se străduia să-l poarte la şcoală şi să-l facă învăţător însă el o bătea. Câte nu a avut de tras sărmana lui mamă! Şi astfel a îngăduit Dumnezeu ca să-l bată femeia lui, pentru ca să-şi plătească păcatele. Dar ce s-a întâmplat după aceea? Moare acesta, iar fiul său a început să o bată pe mama lui. Astfel şi-a plătit şi ea păcatele. Fiul ei se însoară şi ia pe una uşoară la minte, care îl bătea şi cânta “Hristos a înviat!”. Cum a rânduit Dumnezeu ca să-şi plătească şi acesta păcatele. Aici însă legile duhovniceşti au încetat să acţioneze, pentru că aceasta se afla în stare de iresponsabilitate.
Părinte, atunci când cineva cade într-un păcat şi se mâhneşte, i se iartă păcatul în felul acesta?
Simte că este dator sau se mâhneşte în chip egoist? Dacă simte că este dator, nu va plăti. Dacă însă nu-şi simte datoria, atunci Dumnezeu îngăduie să plătească. De pildă, creştinul trebuie să facă milostenii. Dacă cineva este împietrit la inimă şi nu dă ci adună banii, atunci vor intra hoţii la el, îl vor bate, îi vor lua şi banii şi astfel va plăti nemilostivirea sa. Atunci când avem datorii şi nu le plătim în această viaţă, acesta este un semn foarte rău, este o părăsire a lui Dumnezeu. Iar atunci când cineva nu primeşte palme, ci numai binecuvântări, se vede că a făcut ceva bun şi este răsplătit aici de Hristos îndoit şi întreit. Cu aceasta însă nu-şi ispăşeşte greşelile lui. Şi aceasta este un semn rău. Să presupunem că am făcut zece fapte bune, iar Hristos îmi răsplăteşte pentru douăzeci la sută şi nu am nici mâhniri, nici supărări. În cazul acesta însă nu-mi plătesc păcatele.
Cel certat aici pentru ruşinea lui mănâncă din gheena lui“, spune Avva Isaac. Adică atunci când asupra cuiva acţionează legile duhovniceşti, i se ridică o parte din chinurile iadului.

                                                                  Cuviosul Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003

Leave a reply

required