Existenţa educaţiei ne descoperă faptul că omul este o fiinţă incompletă şi nedesăvârşită, aşa cum s-a observat şi continuă să se observe din experienţa neamului omenesc. Toate filosofiile, toate religiile, ştiinţele şi multele civilizaţii dau mărturie asupra acestui lucru.
Omul este o fiinţă care trebuie desăvârşită şi împlinită. De aceea, scopul principal al educaţiei este acela de a-l desăvârşi şi împlini pe om. De îndată, însă, se ridică următoarea întrebare inevitabilă: cu ce anume poate fi desăvârşit şi împlinit omul?
Observat din orice latură, omul este, după esenţa sa, „deschis” altor fiinţe şi altor lumi. El nu este în nici un fel acea monadă închisă a lui Leibniz. Cu întreaga sa fiinţă, atât cu eul său natural, cât şi cu cel psihic, omul împlineşte, conştient sau subconştient, voit sau instinctiv, imensă şi neînţeleasa reţea de viaţă ce înconjoară întreaga lume. Educaţia, dacă se doreşte a fi cu adevărat umană, trebuie să înceapă de la faptele observabile, precum şi de la principiile logice fundamentale. Existenţa, în decursul istoriei umanităţii, a căutării a ceea ce este desăvârşit şi împlinit dă naştere în conştiinţa noastră la întrebarea: cine este acea fiinţă umană desăvârşită şi împlinită? Nu cumva Platon? Dar el, cu adevărat, din pricina profundei cunoaşteri a propriilor sale neîmpliniri şi slăbiciuni, nu a avut decât o sete neostoită faţă de lumile de sus, lumile ideilor şi idealurilor veşnice. Aceasta înseamnă că el nu este un om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Buddha este desăvârşit? Dar Buddha, fiind persecutat de cumplitele şi nemiloasele sentimente ale nedesăvârşirii omeneşti, şi-a transferat toate dorinţele sale de desăvârşire ale fiinţei umane către lumea transcendentă – către o lume a apatiei şi insensibilităţii, adică spre Nirvana. Deci, nici el nu este un om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Moise? Totuşi, chiar şi Moise, apăsat de teribilele nenorociri ale poporului său şi de propria sa slăbiciune, a continuat să caute ajutor de la cer. Într-adevăr, amărăciunea din adâncul fiinţei sale este îndulcită de viziuni profetice cu privire la venirea Mesiei şi Mântuitorului. Acest lucru înseamnă că nici el nu este om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Mahomed? Dar Mahomed, fiind torturat de iadul său însetat de sânge şi de paradisul său senzorial, străbate această planetă împlinindu-şi prin foc şi sabie visele sale profetice, călcând în picioare cu un entuziasm fanatic peste cadavrele „necredincioşilor”. Aşadar, nici el nu este omul desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Kant? Dar Kant, chinuit şi el de nedesăvârşirea şi neîmplinirea fiinţei umane, a transferat tot ceea ce este uman din hotarele strâmte ale raţionalismului în abisul supraraţionalismului. „Das Ding an Sich”, lăsându-se pradă neprevăzutului, necunoscutului şi înfiorătorului. Deci („Lucrul în sine”) nu este un om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Shakespeare? El, în setea sa de nepotolit faţă de desăvârşire şi împlinire, a dus o viaţă cu totul nedesăvârşită şi neîmplinită, de o covârşitoare tragedie. El l-a călăuzit pe om către lumile de sus şi totuşi l-a lăsat în drum, uimit şi consternat. Prin urmare, nici el nu e un om desăvârşit şi împlinit. Nu cumva Goethe? Experiind drama fiinţei umane în toată profunzimea ei, în care Mefistofel joacă rolul de căpetenie, Goethe, cu strigătul său de muribund, „Lumină, mai multă lumină”, ne-a arătat limpede cât de nefericită i-a fost plecarea din această lume către lumea cealaltă. Aşadar, nici el nu a fost un om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Tolstoi? Totuşi, în permanentă şi neînduplecata sa luptă cu nedesăvârşirea şi neîmplinirea, el a ajuns la o asemenea agitaţie spirituală, încât, cu puţin timp înaintea morţii sale, într-o stare de nesuportată agonie a sufletului, el a fugit din casă, voind parcă să scape de sine, de trista nedesăvârşire şi de tragică neîmplinire a propriei sale fiinţe. Deci, nici el nu este un om desăvârşit şi împlinit. Nu cumva Nietzsche? Dar din pricina sentimentului vulcanic al tragicei nedesăvârşiri şi a insuportabilei neîmpliniri a fiinţei umane în toate dimensiunile şi realităţile acestei lumi, precum şi din pricina nepotolitei sale doriri a unui om mai înalt şi mai desăvârşit, Nietzsche a înnebunit! Prin urmare, nici Nietzsche nu este un om desăvârşit şi împlinit.
Şi aşa mai departe, de la primul şi până la ultimul om: o întristătoare paradă de oameni nedesăvârşiţi şi neîmpliniţi. Totuşi, în mijlocul lor stă Cel Care avea plinătatea tainei, minunatul Dumnezeu-om: dumnezeieşte desăvârşit şi cu adevărat om. Bunătatea Sa omenească este dumnezeieşte desăvârşită şi împlinită; dragostea Sa omenească este dumnezeieşte desăvârşită şi împlinită; la fel este şi credincioşia Sa şi mila Sa, compasiunea Sa şi nemurirea Sa, veşnicia şi frumuseţea Sa: toate sunt omeneşte reale, dar şi dumnezeieşte desăvârşite şi împlinite. Nimic nu este de domeniul miracolului, fiindcă El a transformat tot omenescul în dumnezeiesc; El a completat şi a desăvârşit totul prin intermediul divinului. Într-un cuvânt, întru El, întregul om este dumnezeieşte desăvârşit şi mai împlinit.
Nu credeţi acest lucru? Încercaţi să vă imaginaţi un Dumnezeu mai desăvârşit decât Hristos sau un om mai desăvârşit decât El.
Acest lucru nu-l veţi putea face întrucât nici mintea individuală şi nici cea obştească a omului nu-şi pot imagina un Dumnezeu mai desăvârşit decât Hristos, şi nici un om mai desăvârşit decât El. Un lucru şi mai important este acela că întreaga desăvârşire dumnezeiască este din punct de vedere omenesc reală şi concretă întru Hristos. Nu există un singur bine desăvârşit sau un adevăr desăvârşit, ori o frumuseţe desăvârşită care să nu fie întrupată în Persoana Sa sau împlinită în viaţa Sa. Datorită tuturor acestor lucruri, El este cu adevărat omul desăvârşit şi împlinit, Cel pe care neamul omenesc, mintea omenească, inima omului, L-au căutat printre atâtea nenumărate religii şi filosofii, printre ştiinţe, arte şi civilizaţii.
Dacă aplicăm această concluzie la domeniul educaţiei am putea spune: Hristos este omul ideal pe Care educaţia omenească îl caută ca pe un adevărat ţel, sens şi ideal al său. Cu El şi din El noi ştim ceea ce formează omul adevărat. În El avem prototipul după care fiecare fiinţă umană se poate transforma într-un om cu adevărat bun, drept, desăvârşit şi împlinit. Acest lucru este posibil fără greutăţi mari şi de nebiruit, fiindcă, în fiecare nevoinţă, El îşi oferă dumnezeieştile Sale puteri pentru ca omul să poată dobândi toată bunătatea Sa.
Ai sentimentul că noi ne aflăm deja pe calea principală a filosofiei divino-umane a educaţiei. Daţi atenţie cu seriozitate şi obiectivitate structurii interne a acestei educaţii. Planul, materialele, programa, sufletul şi duhul sunt toate după Evanghelie – ele sunt toate divino- umane. Valorile sunt dumnezeieşti şi metodele sunt focalizate pe Evanghelii. Dumnezeu ocupă întotdeauna locul cel dintâi, omul pe cel de-al doilea. Omul trăieşte şi gândeşte, simte şi lucrează pentru Dumnezeu. Aceasta înseamnă că omul este iluminat de către Dumnezeu. Aici, într-adevăr, nu se pune problema vreunui anume Dumnezeu abstract, supraceresc, al lui Platon sau Kant, ci a unui Dumnezeu de o realitate pământească concretă, a unui Dumnezeu care S-a făcut om şi insuflă în toate categoriile omeneşti tot ceea ce este dumnezeiesc, nemuritor şi veşnic. Prin urmare, doar El între oameni, şi anume Dumnezeu-omul Hristos, a avut dreptul de a fi căutat drept model al desăvârşirii dumnezeieşti („Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” – Mt. 5, 48) şi a aşeza dumnezeiasca desăvârşire drept ţel al vieţii şi al tuturor strădaniilor omeneşti. Făcând acest lucru, El le oferă oamenilor în acelaşi timp toate mijloacele necesare şi întreaga putere necesară cu care să poată realiza acest ţel al dobândirii dumnezeieştii desăvârşiri.
Care sunt aceste mijloace? Sfintele virtuţi îndreptate către Evanghelii: credinţa şi dragostea, postul şi rugăciunea, smerenia şi umilinţa, compasiunea şi bunătatea, nădejdea şi răbdarea, adevărul şi dreptatea. Punerea în practică a acestor virtuţi creează un om Sfânt, adică un om desăvârşit şi împlinit. Un astfel de om cunoaşte sensul adevărat al lumii şi al vieţii, iar el trăieşte cu întreaga sa fiinţă îndreptat spre realizarea scopului său dat în câmpul activităţii omeneşti. Format prin sfintele virtuţi, un astfel de om dobândeşte neîncetat în existenţa sa toate puterile nemuritoare ale veşnicului Dumnezeu-om. Astfel, deja din această viaţă se simte nemuritor şi veşnic; de aceea el vede în orice om o fiinţă nemuritoare şi veşnică.

                           Cuviosul Iustin Popovici, Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003 pp. 22-23

Leave a reply

required