Din spovedaniile unui pelerin rus către duhovnicul său: Pentru mântuirea sufletului e necesară, mai întâi, adevărata credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fără credinţă nu e cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6); „Cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16). Credinţa nu vine de la noi, ci e un dar de la Dumnezeu. Şi credinţa, ca un dar duhovnicesc, se dă de către Duhul Sfânt: „Credeţi şi vi se va da” (Marcu 11, 24). Apostolii nu au fost în stare să trezească în ei înşişi, cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, măreşte-ne credinţa” (Luca 17, 5).
Sfântul Ioan Carpatinul spune că atunci când noi chemăm numele lui Iisus în rugăciune şi zicem: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine păcătosul”, răspunde la fiecare cerere glasul tainic al lui Dumnezeu: „Fiule, ţi se iartă păcatele”. Şi tot el spune că la orice ceas rostim noi rugăciunile, nu ne deosebim întru nimic de sfinţi, de cuvioşi şi de mucenici, căci – după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur – rugăciunea, chiar când e rostită de noi, care suntem plini de păcate, ne curăţim numaidecât. Aşa spun Sfinţii Părinţi: nici o rugăciune – ori este rea, ori este bună – nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu.
Ușurința, căldura şi dulceaţa ne arată că Dumnezeu ne răsplăteşte şi ne mângâie pentru această nevoinţă.
Iar greutatea, întunecimea, uscăciunea, dovedesc că Dumnezeu ne curăţă şi ne întăreşte sufletul.
Iar prin această folositoare răbdare, Dumnezeu îl mântuieşte pe om, pregătindu-l, cu toată smerenia, să guste viitoarea dulceaţă harică.

Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 79-80

Leave a reply

required