O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumeşti se aşază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” şi dă ca leac al întristării dispreţuirea celor materiale. Sfântul Ioan Scărarul arată şi el că „acela care a urât lumea a scăpat de întristare; iar cel ce e împătimit de ceva din cele văzute încă n-a scăpat de ea. Căci cum nu se va întrista de lipsa a ceea ce iubeşte ?” Iar Evagrie spune: „Cel ce se fereşte de toate plăcerile lumeşti e o cetate de nepătruns pentru demonul tristeţii. Căci tristeţea e lipsa unei plăceri, ce stă de faţă ori nădăjduite. Şi nu poate fi biruit un astfel de vrăjmaş de avem vreo înclinare pătimaşă pentru vreun lucru pământesc. Căci el întinde năvodul şi naşte tristețea tocmai în locul de care vede că suntem atraşi cel mai mult”.
Întrucât toate patimile au la baza lor iubirea plăcerii, e de la sine înţeles că la tămăduirea tristeţii este în strânsă legătură cu tămăduirea de celelalte patimi. Evagrie tâlcuieşte lucrul acesta astfel: „tristeţea apare când nu dobândim ceea ce dorim în chip trupesc; or, de orice patimă e legată o dorinţă; de aceea, cel care a biruit patimile nu va fi stăpânit de tristeţe […]. Cel care stăpâneşte asupra patimilor a biruit tristeţea, iar cel învins de plăceri nu va scăpa de lanţurile ei. Cel ce iubește lumea se va întrista adesea […]. Dar cel care dispreţuieşte plăcerile lumeşti nu va fi tulburat de cugetele tristeţii”.
Omul supus trupului pofteşte nu doar bunuri materiale, ci şi cinstea şi slava lumească, şi atunci când am vorbit despre patima tristeţii am arătat ce strânsă-i legătura dintre ea şi slava deşartă. De aceea, una dintre pricinile cele mai dese ale tristeţile dezamăgirea omului că n-are parte de cinstiri şi onoruri ori că ele sunt prea modeste, prea mici.
În cazul acesta, tristeţea se lecuieşte prin dispreţuirea slavei şi demnităţilor lumeşti, sau şi mai bine printr-o deplină nepăsare faţă de ele, fie că le ai, fie că eşti lipsit. „Pentru întristare […] dispreţuieşte şi slava, şi necinstea”, îndeamnă Sfântul Maxim.

                                                                       Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale, Editura Sophia, p. 146-148

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.