Prin petrecerea noastră monahală, fie practică, fie contemplativă, urmărim să ajungem la scopul dorit. Și care este acesta? Este exact să lepădăm omul vechi care este format din patimi și pofte și, prin har, să-l îmbrăcăm pe cel nou, pe cel zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și să provocăm harul dumnezeiesc să vină în noi. Dar nu numai atât, ci și noi care avem pârga Duhului și noi înșine suspinăm în noi, așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Acesta este scopul nostru. Părinții, ca să ne conducă la acest scop, ne-au dat diferite tipicoane și programe și rânduieli tipiconale. Este nevoie de mare atenție, totuși, ca nu cumva aceste rânduieli tipiconale să nu fie așezate pe o temelie corectă și să devină ele scopul și ținta noastră, fără să fie, și să pierdem astfel scopul real. De aceea e nevoie de multă înțelepciune și atenție din partea noastră.
Sunt două taine ale vieții noastre, pe care le folosim cum știm și cum le trăim în fiecare zi: făptuirea practică și contemplația. Făptuirea constă din lucrările trupești, care au ca scop să veștejească săltările vieții pervertite împotriva firii a omului. Mintea noastră plecată spre cele rele din tinerețe neîncetat, ca o altă lege împovărătoare, îl trage pe om în afara legilor morale și îl mută la starea aceea pe care o descrie David: alăturatu-s-au dobitoacelor celor fără de minte și s-au asemănat lor. Dacă omul va reuși în nevoința practică, atunci va pune în lucrare și a doua nevoință, cea duhovnicească, cea contemplativă, în care mintea, liberă de înrâurirea pe care o exercită asupra ei robia simțurilor, se va întoarce spre vederea lui Dumnezeu. Se va elibera din robia uitării și nesimțirii și va simți fericirea stării viitoare. Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am bucurat. Dacă numai pomenirea lui Dumnezeu provoacă bucurie, cu cât mai mult vederea Lui? Totuși, ca să se întâmple aceasta, cum am spus, trebuie să preceadă, în bună rânduială și după canoane, nevoințele trupești, ceea ce în limba Părinților noștri se numește făptuire practică.
Ca să vorbim mai analitic, făptuirea practică se dobândește prin ascultare, osteneală trupească, slujire, toate acestea constituie coloana ei vertebrală, care, în limba Părinților noștri se numește iubire de osteneală. Împreună cu acestea, nevoitorul păzește înfrânarea cuprinzătoare, privegherea și rugăciunea. Acestea toate unite împreună, fără a fi scopul, conduc la rezultatul dorit, omoară pornirile dobitocești, mișcările cele împotriva firii, care, cum am explicat la trapeză, constituie definiția unei stări dobitocești a poftei. Exact așa cum în firea animalelor nu există rațiune, ci există numai instinct. Animalul simte instinctul de foame sau împreunare și are pornirea să și-l satisfacă. De multe ori, în pornirea lui de a-și satisface aceste instincte stă toată viața lui. Nu se gândește totuși la aceasta, fiindcă nu are rațiune. Există numai stârnirea instinctului. Această stare se numește dobitocească și împotriva firii, fiindcă dobitocul nu are rațiune să stea acolo unde trebuie, ci acolo unde îl împinge fiecare patimă, fiecare poftă.

                                                                                                                                                                   Gheron Iosif Vatopedinul

Leave a reply

required