Pentru mulţi, dacã nu pentru majoritatea creştinilor ortodocşi, Postul Paştelui constã dintr-un numãr limitat de reguli şi prescripţii exterioare, predominant negative: abţinerea de la anumite mâncãruri, de la dans şi alte distracţii. Aceastã înţelegere exprimã gradul nostru de înstrãinare faţã de adevãratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume cã Postul înseamnã şi “altceva”– ceva fãrã de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest “altceva” poate fi cel mai bine descris ca o “atmosferă”, “un climat” în care fiecare din noi intrã, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, care timp de şapte sãptãmâni pãtrunde întreaga noastrã existenţã. Scopul postului nu este acela de a ne sili sã acceptãm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne “înmuia” inima, astfel încât aceasta sã se deschidã cãtre realităţile duhovniceşti, sã cunoascã tainica “sete şi foame” dupã comuniunea haricã cu Dumnezeu.
Aceastã “atmosferă” de post, aceastã “stare a minţii” este determinatã în mare parte de slujbe, de diferitele schimbări ce intervin în viaţa liturgică în aceastã perioadã. Luându-le separat, aceste schimbãri pot apãrea ca fiind “rânduieli” de neînţeles, reguli formale la care trebuie sã consimţim formal; dar, înţelese ca un întreg, ele descoperã şi comunicã duhul Postului, ne fac sã vedem, sã simţim şi sã exprimãm acea tristeţe strălucitoare care reprezintã adevãratul mesaj şi dar al Postului.
Intrând într-o bisericã în timpul slujbei de post, înţelegem imediat ce înseamnã aceastã expresie oarecum contradictorie. O anumitã tristeţe tainicã pãtrunde slujbele: veşmintele sunt întunecate, slujbele mai lungi decât de obicei şi mai “monotone”. Apoi începem sã realizãm cã aceastã lungime şi “monotonie” a slujbelor sunt necesare dacã dorim sã descoperim tainica şi, la început, nevãzuta lucrare a slujbei în noi. Încetul cu încetul începem să simţim cã această tristeţe este, într-adevăr, “luminoasă”, cã o transformare tainică este gata sã se petreacă în noi. Este ca şi cum am ajunge într-un loc în care zgomotele şi agitaţia vieţii, a strãzii, a tot ceea ce de obicei ne umple zilele şi chiar nopţile, nu au acces – un loc în care toate acestea nu mai au nici o putere. Tot ceea ce ni se pãrea atât de important încât ne umplea mintea, acea stare de nelinişte care a devenit, practic, a doua naturã, dispare undeva iar noi ne simţim liberi, uşori, fericiţi. Nu este vorba despre acea fericire superficialã care vine şi pleacã de douãzeci de ori într-o zi şi este atât de fragilã şi trecãtoare; este o fericire care vine din aceea cã sufletul a atins o “altã lume”, a luminii, pãcii şi încrederii.
Realizãm cã este imposibil sã trecem din starea normalã a vieţii noastre plãsmuitã în întregime din agitaţie, fugã şi griji, în aceastã nouã stare fãrã a ne “linişti” mai întâi. Din aceastã cauzã, cei ce percep slujbele Bisericii ca pe nişte obligaţii, cei care întotdeauna pun întrebãri despre minimul necesar (De câte ori trebuie sã mergem la bisericã? De câte ori trebuie sã ne rugãm?) niciodatã nu pot înţelege adevãrata naturã a cultului care ne poartã în altã lume.
Odatã ce devenim “uşori şi liniştiţi lãuntric” monotonia şi tristeţea acestor slujbe dobândesc o nouã semnificaţie, sunt transfigurate. Ceea ca la început apare ca monotonie, acum se dezvãluie ca pace, ceea ce simţeam ca fiind tristeţe este descoperit ca primele mişcări ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute. Iată ceea ce proclamă în fiecare dimineaţă primul stih de la “Aliluia“:
“De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ“.
Strălucire tristă“: tristeţea înstrãinãrii mele de Dumnezeu, a pustiului devenit viaţa mea; strãlucirea prezenţei şi iertãrii lui Dumnezeu, bucuria redobânditei dorinţe dupã Dumnezeu, pacea cãminului regãsit.
Acesta este duhul slujbelor de post din zilele de peste sãptãmânã, slujbele de sâmbãtã şi duminicã rãmânând aproape neschimbate. De aceea oricine vrea sã înţeleagă sensul autentic al Postului Mare trebuie sã facã efortul de a participa şi la slujbele din timpul sãptãmânii.
(…)Până acum am vorbit despre învăţătura Bisericii referitoare la Postul Mare aşa cum ne-a fost transmisă, mai întâi de toate, prin slujbele Postului. Acum trebuie să ne punem următoarele întrebări: Cum putem aplica această învăţătură în viaţa noastră? Care ar putea fi nu numai impactul simbolic, dar şi cel real al Postului în viaţa noastră? Această existentă (e necesar să amintim) este foarte diferită de a acelora care au trăit în vremea când aceste slujbe, imnuri, canoane şi rânduieli au fost compuse şi statornicite. Se trăia atunci în comunităţi relativ mici, îndeosebi rurale, într-o lume din punct de vedere structural ortodoxă; ritmul intim al vieţii acestora era modelat de Biserică. Totuşi, acum trăim într-o uriaşă societate urbană şi tehnologică care este pluralistă din punct de vedere al credinţelor sale religioase, secularizată în viziunea sa asupra lumii şi în care noi, ortodocşii, constituim o minoritate nesemnificativă. Postul nu mai este “vizibil”: aşa cum era, să spunem, în Rusia sau Grecia. Întrebarea noastră este astfel una actuală: cum putem ţine Postul? – dincolo de a introduce una sau două schimbări “simbolice” în viaţa noastră zilnică.
Este limpede, de exemplu, că pentru marea majoritate a credincioşilor nici nu poate fi vorba de frecventarea zilnică a slujbelor Postului. Ei continuă să meargă la biserică Duminica. După cum ştim deja, în Duminicile Postului Mare Sfânta Liturghie, cel puţin sub aspectele sale exterioare, nu reflectă Postul. Astfel, cu greu putem “simţi” felul slujbelor Postului, principalul mijloc prin care duhul Postului ne este transmis. Şi de când Postul nu mai este reflectat sub nici o formă în cultura căreia îi aparţinem, nu ne mai întrebăm astăzi de ce înţelegerea noastră despre Post este predominant una negativă – ca despre o perioadă în care anumite lucruri precum carnea şi grăsimile, dansul şi distracţiile sunt interzise. Întrebarea “populară”: <<La ce renunţi pentru Post?>> este un rezumat potrivit pentru acea uzuală abordare negativistă. În termeni “pozitivi”, Postul este văzut ca vremea în care trebuie să împlinim “obligaţia” anuală a Spovedaniei şi Împărtăşaniei (“şi aceasta nu mai târziu de Duminică Stâlpărilor…“, după cum am citit într-un buletin parohial). Fiind îndeplinită această obligaţie, restul Postului pare să-şi piardă toate semnificaţiile sale pozitive.
Astfel, este evident că aici s-a dezvoltat o discrepanţă destul de adâncă între duhul său “teoria” Postului, pe de o parte, pe care am încercat să o conturăm bazându-ne pe slujbele Postului iar, pe de altă parte, înţelegerea sa comună şi populară, care este foarte adesea împărtăşita şi susţinută nu numai de laicat ci şi de către clerul însuşi. Căci întotdeauna este mai uşor să reduci ceva duhovnicesc la ceva formal decât să cauţi duhovnicescul în spatele formalului. Putem spune fără exagerare că, deşi Postul este încă “ţinut”, a pierdut mult din impactul său asupra existenţei noastre, a încetat să mai fie baia pocăinţei şi a înnoirii, aşa cum este socotit în învăţătura liturgică şi duhovnicească a Bisericii. Dar atunci, putem noi oare să-l redescoperim, să-l transformăm din nou într-o putere duhovnicească în realitatea zilnică a existenţei noastre? Răspunsul la această întrebare depinde în principal, şi aş spune aproape exclusiv, de faptul dacă dorim sau nu dorim să luăm în serios Postul.
Oricât de noi sau diferite sunt condiţiile în care trăim astăzi, oricât de reale sunt dificultăţile şi obstacolele ridicate de lumea noastră modernă, nici unul din acestea nu reprezintă un obstacol absolut, nici unul din acestea nu fac Postul “imposibil”. Originile pierderii treptate a influenţei Postului asupra vieţii noastre sunt adânc înrădăcinate în noi. Reducerea conştientă sau inconştientă a religiei la un nominalism şi simbolism superficial este modul de a ocoli sau “desluşi” seriozitatea necesităţii religiei în viaţa noastră. Aceasta reducere, trebuie să adăugăm, este într-un fel specifică Ortodoxiei. Creştinii apuseni, catolici sau protestanţi, când se confruntă cu ceea ce ei consideră drept “imposibil”, mai degrabă schimbă religia însăşi, o “adaptează” unor noi condiţii şi astfel o fac “practicabilă”. Foarte recent, de exemplu, am văzut cum Biserica Romano-Catolică, mai întâi reduce postul la un minimum minimorum şi apoi practic îl elimină cu totul. Denunţăm cu indignare îndreptăţită o astfel de “adaptare”, ca pe o trădare a tradiţiei creştine şi ca pe o minimalizare a credinţei creştine. Şi într-adevăr, este spre îndreptăţirea şi slava Ortodoxiei faptul că ea nu se “adaptează” şi nu se compromite cu standardele scăzute care nu fac creştinismul “uşor”.
Este spre slava ortodoxiei şi, cu siguranţă, nu spre slava noastră, a ortodocşilor. Nu de azi, sau de ieri, ci cu mult timp în urmă am găsit o cale de a reconcilia exigenţele de desăvârşire ale Bisericii cu slăbiciunile umane, şi aceasta nu numai fără “a ne pierde reputaţia” ci cu pricini în plus pentru automulţumire şi conştiinţă curată. Metoda constă în împlinirea simbolică a acestor exigenţe, iar individualismul simbolic penetrează astăzi întreaga noastră viaţa religioasă. Astfel, de exemplu, nici măcar nu ne gândim la revizuirea cultului nostru şi a rânduielilor monastice – Doamne fereşte! – vom continua să numim pur şi simplu “Privegherea de toată noaptea” o slujbă de 1 oră şi vom explica cu mândrie că este aceeaşi slujbă ca aceea pe care călugării din Lavra Sfântului Sava o săvârşeau în secolul 19. Referindu-ne la Post, în locul întrebărilor fundamentale – “Ce este postirea?” sau “Ce este postul?” – ne mulţumim cu simbolismul Postului.
În publicaţiile şi buletinele bisericeşti apar reţete pentru “mâncăruri delicioase de post” şi o parohie ar putea chiar să strângă ceva bani în plus cu scopul de a populariza “gustoasele mese de post“. Atât de multe sunt explicate simbolic în bisericile noastre, ca obiceiuri şi tradiţii interesante, pline de culoare şi amuzante, ca ceva ce nu se leagă prea mult de Dumnezeu şi de noua viaţă în El ci de trecutul şi obiceiurile strămoşilor noştri, încât devine foarte dificil să vezi în spatele acestui folclor religios imensa importanţă a religiei. Aş vrea să subliniez că, în sine aceste nenumărate obiceiuri nu conţin nimic rău. Când acestea au apărut, simbolizau mijloacele şi expresiile unei societăţi ce lua în serios religia, acestea nu erau simboluri, ci viaţa însăşi. Ce s-a întâmplat totuşi, a fost faptul că aşa cum viaţa s-a schimbat în ansamblul ei şi a devenit din ce în ce mai puţin modelată de religie, tot aşa câteva obiceiuri au supravieţuit ca simboluri ale unui mod de viaţă care nu mai există. Şi ceea a supravieţuit a fost ceea ce, pe de o parte, este cel mai plin de culoare, iar pe de altă parte, cel mai puţin dificil. Aici, pericolul duhovnicesc este acela că încetul cu încetul unii încep să înţeleagă religia însăşi că pe un sistem de simboluri şi obiceiuri mai degrabă, decât să le înţeleagă pe cele din urmă că pe o ispitire către înnoire duhovnicească. Mai multă trudă cheltuită pentru pregătirea mâncărurilor de post sau a coşuleţelor de Paşte decât pentru postire şi participare la realitatea spirituală a Paştelui. Aceasta înseamnă că atât timp cât obiceiurile şi tradiţiile nu sunt legate din nou de viziunea general-religioasă asupra lumii care, de fapt, le-a creat, atâta timp cât simbolurile nu sunt luate în serios, Biserica va rămâne ruptă de viaţă şi nu are putere asupra acesteia. În loc de a simboliza “bogata noastră moştenire” ar trebui să purcedem la aducerea acesteia în viaţa noastră reală.
Apoi, să luăm Postul în serios înseamnă să-l considerăm mai întâi de toate la cel mai profund nivel posibil ca o întrebare duhovnicească ce are nevoie de un răspuns, de o hotărâre, de un plan, de un efort continuu. Din această cauză, după cum ştim, săptămânile destinate pregătirii pentru Post erau stabilite de Biserică. Aceasta este vremea răspunsului, a hotărârii şi a planului. Iar aici cel mai bun şi mai uşor drum este acela de a urma călăuzirea Bisericii – prin meditaţia asupra celor 5 teme evanghelice oferite nouă în cele 5 Duminici ale perioadei de dinaintea Postului: aceea a dorinţei (Zaheu), a smereniei (Vameşul şi Fariseul), a întoarcerii din exil (Fiul risipitor), a judecăţii (Înfricoşată Judecată) şi a iertării (Izgonirea lui Adam din Rai).
Aceste pericope nu sunt făcute numai pentru a le asculta în biserică; ideea este că ele trebuie să fie “luate acasă“, pentru a medita asupra lor în lumina vieţii mele, situaţiei mele cu semenii cu care trăiesc. Dacă la această meditaţie se adaugă rugăciunea acestei perioade de dinainte de Post: “Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de Viaţă …” şi Psalmul 137 – “La râul Babilonului…“ – începem să înţelegem ce “înseamnă” să simţi împreună cu Biserica cum o perioadă liturgică colorează existenţa zilnică. Este de asemenea timpul potrivit pentru a citi o carte religioasă. Scopul acestei citiri nu este numai acela de a ne îmbogăţi cunoştinţele despre religie; ci, în primul rând, de a ne curăţi mintea noastră de toate cele de care e plină de obicei. Este pur şi simplu incredibil cât de aglomerată este mintea noastră cu tot felul de griji şi interese, frământări şi sentimente, şi cât de puţin controlăm această aglomerare. Prin citirea unei cărţi religioase, prin concentrarea atenţiei asupra a ceva total diferit de cuprinsul obişnuit al gândirii noastre, se creează prin sine o altă atmosfera mentală şi duhovnicească. Acestea nu sunt “reţete” – aici pot exista şi alte moduri de pregătire pentru Post. Important este ca în această perioadă de pregătire dinaintea Postului să-l privim ca şi cum am fi departe, ca pe ceva care se apropie de noi sau probabil ca pe ceva trimis nouă de Iisus Domnul, ca pe o şansă pentru schimbare, pentru înnoire şi adâncire; iar dacă luăm această şansă viitoare în serios, astfel, în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Iertării), atunci când plecăm de acasă la Vecernie să fim pregătiţi pentru a ne impropria – fie şi numai parţial – cuvintele Prochimenului cel Mare care va deschide Postul Mare:
“Să nu întorci fata Ta la sluga Ta ; când mă necăjesc degrab mă auzi….“

Pr. Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Doris, Bucureşti, 1998

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.