Fără credinţa în Înviere, mai toată suferinţa devine absurdă, lipsită de sens; ea poate îmblânzi sufletul îndărătnic, însă nu îl vindecă de mândria ce se ascunde în străfundurile lui; ea îmbogăţeşte experienţa vieţii; însă fără rugăciune nu duce sufletul către nepătimire; treptat, ea omoară şi trupul şi inima şi mintea, fără ca ele să se desăvârşească în cunoaşterea lui Dumnezeu.
Când însă se atinge de suflet Lumina lumii de Sus, atunci totul se schimbă: mor patimile pământeşti, iar duhul se înalţă spre a vedea pe Cel Vecinic. Dăruit cu această binecuvântare, omul îşi trăieşte orice situaţie pământească (socială, materială, ba chiar şi ştiinţifică) ca pe un «accesoriu», şi nicicum nu se sinchiseşte de cariera sa pământească. Şi dacă va continua trăindu-se pe sine în conştiinţă smerită, atunci îi va fi dată şi mai multă cunoaştere despre tainele veacului ce va să fie”.

                                                                                                                                               Părintele Sofronie Saharov    

Leave a reply

required