Având ca punct de plecare pocăința, Monahul începe lupta pentru dobândirea desăvârșirii și îndumnezeirii în sânurile și după credința Bisericii, al cărei membru nedespărțit este. Având ca primă bază lepădarea de lume și înstrăinarea, pune cele dintâi temelii ale lui. Monahul este „produsul” pocăinței și nu înțelege pocăința în cadrele strâmte numai ale încetării faptelor rele, ci o înțelege ca pe o completă omorâre a răului, până la nivelul simplei gândiri, îndârjindu-se, ca să spunem așa, să șteargă din memoria lui și simpla amintire a răului. După pocăință, a doua lui performanță este dobândirea virtuților până în punctul de a le vedea ca pe o lucrare firească, având ca model viața atotvirtuoasă a Domnului nostru Iisus Hristos. Următorul și ultimul pas al lui este răpirea minții lui prin harul Duhului Sfânt în dumnezeiască vedere.
Aceste trei stări, așa cum le-am schițat pe scurt, sunt limitele naturale și legile prin care firea omenească poate – cu harul Mântuitorului nostru Hristos – să se retragă din spațiul stricăciunii și al morții, la care a condamnat-o căderea strămoșească. Prin aceste legi poate omul să revină la vrednicia lui mai presus de fire a îndumnezeirii lui, care a fost și este scopul creației lui de către Dumnezeu și la care l-a adus iarăși, după cădere, venirea Domnului nostru Iisus Hristos. Esența monahismului este, prin urmare, întâmpinarea înțeleaptă a acestui scop, a împlinirii cu certitudine a absolutei lui meniri.
Cu alte cuvinte, monahul se mișcă de la viața păcătoasă „împotriva firii”, înaintează prin pocăință la viața virtuoasă cea „după fire” și în mod stăruitor încearcă să ajungă la starea „mai presus de fire” a sfințeniei. În aceste trei stări se mișcă monahul, aici se stabilesc mobilurile nevoinței lui și pe acestea le vom analiza acum.
Frica lui Dumnezeu, rod al unei credințe introductive, este prima treaptă pe calea pocăinței, de la care și pornește monahul. Acest început, care în mod practic este despărțirea de toate cele lumești, se numește lepădare de lume, și rămânerea în afara celor ale sale, persoane sau lucruri, se numește înstrăinare. Pricina care impune această depărtare de lume este că, fiind de față prilejurile de a păcătui, pe care lumea le cuprinde în mare diversitate, omul este atras la călcarea dumnezeieștilor porunci. Înfrângerea repetată a omului în feluritele ispite slăbește încă și mai mult caracterul lui deja slăbit prin cădere, slăbiciune care a fost transmisă ca moștenire firii, potrivit cu acel cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinerețile lui. Așa cum celor bolnavi li se impune depărtarea de cele vătămătoare și liniștea, tot așa și celor ce vor să se elibereze din însușirile și lucrările omului celui vechi, care sunt patimile și poftele, li se impune depărtarea de pricinile păcatelor. De altminteri nu aceasta a cerut Dumnezeu de la Avraam, când l-a chemat la cunoașterea Lui și l-a hărăzit pentru viitoarele făgăduințe? Și a zis Domnul lui Avraam: ieși din pământul tău și din rudenia ta și din casa tatălui tău, în pământul pe care ți-l voi arăta Eu.
Lepădarea de lume și înstrăinarea, ca primi pași, sunt în același timp și o mărturisire practică a celui ce se pocăiește cu sinceritate, pentru că arată faptic depărtarea de viața lui pătimașă anterioară și o impune însuși glasul dumnezeiesc celor pe care îi cheamă la înrolarea în petrecerea virtuoasă cea după Dumnezeu. Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul, și de ce este necurat să nu vă atingeți și Eu vă voi primi pe voi, și voi fi vouă Tată și veți fi Mie fii și fiice, zice Domnul Atotțiitorul. Departe de pricinile păcatului rămânând monahul, încetează să mai adauge și alte păcate și se îngrijește pentru ștergerea celor vechi, către care îl mișcă recunoașterea lor și zdrobirea inimii din pocăință. Iubirea de osteneală, cuprinzătoare ca o contrabalansare a iubirii păcătoase de plăceri, îi dă încă o și mai profundă conștiință și toate faptele lui și gândurile lui sunt legate de reaua pătimire.
O premisă absolut necesară este depărtarea de viața cea „împotriva firii”, unde aparține întregul om vechi, pe care se sârguiește cu toată strădania să-l tăgăduiască și astfel să urce la o nouă viață pe care ne-o indică Domnul în dumnezeieștile Lui porunci. Iubitor de osteneală, neagonisitor, blând, tăcut, smerit, ascultător, feciorelnic. În special, ultimele două caracterizează însușirile monahale de căpătâi. Credincios povețelor călăuzei lui duhovnicești, se luptă neobosit „să nu-i lipsească nimic” din sfintele virtuți.

                                   Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de laura Enache, în pregătire la Editura Doxologia

Leave a reply

required