Prin frumuseţea trupească şi patima de o clipă vrăjmaşul amăgeşte, iar de la Izvorul frumuseţii duhovniceşti şi veşnice, de la Dumnezeu, vrăjmaşul depărtează şi întru nimic îl socoteşte şi aruncă în moarte. Iată ce nebunie! Iar tu să pofteşti frumuseţea cea veşnică, duhovnicească, pe Dumnezeu, Care a zidit toată frumuseţea: iar de la frumuseţea cea stricăcioasă, care se strică şi se împute, înalţă-te la cea nestricăcioasă, care în veci bine înmiresmează şi minunat a bine înmiresmat trupurile sfinţilor. În timpul vieţii lor şi după moarte, Dumnezeule, în ce robie se află omenirea! În robia tuturor păcatelor cu putinţă, ce orbesc mintea şi inima omului.
Doamne, Tu ai vânat pe cel ce ne-a vânat pe noi, pe ucigaşul diavol, şi ne-ai izbăvit de fălcile lui. Drept aceea, Biserica strigă către Stăpâna de Dumnezeu Născătoare într-o oarecare cântare: arcul puternicului stăpânitor al acestei lumi prin purtarea Ta în pântece s-a sfărâmat, Stăpână: că Tu trupul dumnezeieştii întrupări luminat l-ai dat undiţei, Cuvântului Părintesc (lui Hristos), Care pe vrăjmaşul nostru cel strămoşesc (pe diavol) l-a vânat; pentru aceasta să-I strigăm: slavă puterii Tale, Doamne! (Cântarea a 4-a a canonului, slujba de 1 august). Ce nebunie este în păcat, altfel spus în omul nostru cel vechi! Prin ce ne-am spurcat, ne-am stricat, ne-am întunecat, am înnebunit, ne-am omorât, prin ce ne-am lipsit de binecuvântarea lui Dumnezeu şi ne-am supus blestemului şi chinurilor veşnice? Sau iar şi iar năzuim, ne avântăm, vrem să repetăm mereu păcatul stricător, oricare ar fi el: pentru ce? Pentru o plăcere de o clipă, pentru o aprindere trupească, pentru o beţie a desfătării trupeşti. O, blestemat păcat! O, blestemată patimă trupească oarbă, atotpierzătoare, de moarte aducătoare! Până când vei trăi şi vei împărăţi în noi şi ne vei da pierzării?
Sfinţi oameni ai lui Dumnezeu din toate tagmele, vă fericim pe voi, că v-aţi luptat cu trezvie şi statornicie împotriva trupului, l-aţi dispreţuit, l-aţi călcat, l-aţi omorât, şi prin aceasta L-aţi sălăşluit pe Dumnezeu în inima voastră şi v-aţi făcut locaş cuprinzător al Duhului Sfânt. Ajutaţi-ne şi pe noi să-l omorâm pe el, ce ne omoară în fiecare zi.
Prietenia cu trupul nostru şi înşelarea desfătărilor trupeşti este pricina păcatelor noastre, pricina răcelii faţă de Dumnezeu, a împătimirii de lume şi de părutele, trecătoarele şi pieritoarele ei bunătăţi, pricina leneviei şi nepăsării noastre sufleteşti. Aţipit-au și au dormit!
Ia seama la trupul tău multpătimaş, ce foarte mare vrăjmaş îţi este: prin mii de pofte el vrea să depărteze sufletul tău de Dumnezeu, să îl slăbănogească, să-l spurce, să îl omoare – el slăbănogeşte prin lenevie şi răceală faţă de rugăciune, faţă de metanii, faţă de cugetarea la Dumnezeu. O, vrăjmaş casnic, atotviclean, amăgitor! Până când voi fi cu tine? Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia? (Romani 7, 24)
Pentru cel care doarme îndelung, interesele duhovniceşti devin străine, rugăciunea – ostenicioasă, exterioară şi nu din inimă, iar interesele trupului trec pe primul plan – mâncarea şi băutura, câştigul, jocurile, feluritele distracţii. Somnul prisositor aduce vătămare, slăbănogeşte sufletul şi trupul.
Cel ce pătimeşte cu trupul încetează a mai păcătui (I Petru 4, 1). Iată pentru ce pătimirile, crucea sunt de neapărată trebuinţă pentru creştin: fără pătimiri, fără apăsare, trupul nostru îşi face de cap, înnebuneşte, păcătuieşte, Îl mânie pe Dumnezeu, face necazuri sieşi şi sufletului. O, trup ticălos, multpătimaş, din care sunt toate necazurile în omenire! O, inimă multpătimaşă, întinată! Ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om: că dinlăuntru, din inima omului, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, asupririle, vicleşugurile, înşelăciunile. înverşunările, ochiul zavistnic, hula, trufia, nebunia. Toate relele acestea dinlăuntru ies şi spurcă pe om (Marcu 7, 20-23). Iată unde-i izvorul răului în om – în inimă! Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele (Psalmi 50, 11). Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi (Psalmi 50, 8). O, bunătatea, o, atotputernicia, o, dreptatea, o, înţelepciunea lui Dumnezeu! O, simplitatea fiinţei lui Dumnezeu!
Baia şi somnul prelungit, luate toate împreună, nu sunt deloc binefăcătoare pentru viaţa duhovnicească şi dezvoltă lenevia şi iubirea de plăceri. Fugi în tot chipul de răsfăţarea cărnii şi poartă-te faţă de ea cu asprime, pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
De la Atotbunul Dumnezeu nu poale lua fiinţă decât binele, iar nu răul – şi însăşi boala ta este un bine, în timp ce tu cârteşti, te împuţinezi cu sufletul, te trândăveşti: rabdă, mulţumeşte – pentru plăcerile dorite la tinereţe vin boli nedorite la bătrâneţe.
În vremea postului, mai ales preotul trebuie să lase plăcerile care aţâţă trupul şi să nu-i facă cheful acestuia, ci să îl amărască: să nu doarmă mult, să înveţe poporul cuvântul lui Dumnezeu, pocăinţa nefăţarnică, roditoare, să stârnească în el ura faţă de tot păcatul, să arate cât este el de potrivnic firii noastre şi lui Dumnezeu, cum a reuşit el ca împotriva firii să intre în înrudire cu ea şi să lucreze în ea cu stăpânire, fără de saţ şi în chip pierzător.
La lume şi la tot ce este în lume să priveşti ca la o umbră trecătoare şi de nimic să nu te legi, faţă de nimic să nu ai împătimire. Esenţială este lumea duhovnicească, netrecătoare, şi esenţial este Domnul, Care a zidit-o: de El să te lipeşti cu tot sufletul.
Este de trebuinţă luptă neabătută, neîncetată cu toate patimile care trăiesc şi s-au înrădăcinat în noi. Ce patimă ai biruit şi ai omorât, spune-mi? Scoală-te şi biruie toate patimile, pe aceşti amaleciţi gândiţi care viază în tine şi trăiesc în bună înţelegere cu tine. Ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul? Sau ce unire are Hristos cu Veliar? (II Corinteni 6, 14-15).
Unii sunt aşa de obişnuiţi cu păcatul şi au conştiinţa atât de pervertită, că nici păcatul nu-l socotesc păcat, ci ca pe un lucru normal şi oarecum îngăduit sau socotesc că e o treabă de pricepere, îndemânare şi îndrăzneală să amăgeşti şi să înşeli pe alţii şi să te foloseşti de greşeala şi de neştiinţa lor spre folosul propriu. Trebuie să ne păzim conştiinţa sănătoasă, curată, nepătată, simţitoare, gingaşă, care să alunge îndată de la sine oricare atingere a păcatului ca pe o otravă ucigătoare, fiindcă plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23). Astfel, în vicleana vreme de acum, vreme a feluritelor „libertăţi” nedrept date şi nedrept înţelese, unii nu socotesc nici uciderea drept păcat, nici curvia, nici jaful şi celelalte.
Pe măsura stăruirii în păcate se formează deprinderea cu ele, pe măsura stăruirii în păcate voinţa de bine slăbeşte din ce în ce mai mult, iar voinţa de rău se întăreşte aşa de mult, că devine greu pentru om să se împotrivească păcatului. Trebuie să deprindem toată virtutea în aşa chip, ca ea să fie în om ca o însuşire firească.
Tot sufletul creştinesc trebuie să atingă o asemenea stare sufletească, încât să simtă totdeauna faţă de tot păcatul o desăvârşită silă, în orice chip s-ar înfăţişa el, şi totodată să atingă o desăvârşită aplecare a inimii faţă de toată virtutea.
Pentru a moşteni cerul şi viaţa veşnică şi a ne învrednici de veşnica împărtăşire cu sfinţii îngeri şi sfinţii oameni, trebuie ca aici, pe pământ, să ne curăţim dinainte, să urâm păcatul şi să iubim dreptatea, numai dreptatea, şi într-acest chip să ne asemănăm lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui – că ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul? (II Corinteni 6, 14). Sfinţii toată viaţa s-au pregătit şi s-au curăţit de toată întinăciunea trupului şi a duhului: trebuie să deprindem mai ales smerenia, căci începutul păcatului este trufia. Luceafărul prin trufie a căzut.
Toţi sfinţii s-au recunoscut şi s-au simţit păcătoşi şi toţi s-au pocăit tară făţărnicie, au plâns, au arătat după putinţă că-şi recunosc păcatele de voie şi fără voie, au urcat treptele pocăinţei, îndreptării, s-au îndeletnicit întru toată virtutea şi au ajuns la sfinţenie, la asemănarea cu Dumnezeu şi la starea de fii ai Lui. Noi în fiecare zi citim rugăciuni, ni se înmoaie inima de ele, plângem şi primim milă de la Domnul. Slavă milostivirii Lui, îndelungii Lui răbdări, bunătăţii Lui care ne ascultă şi ne răspunde! Cât de fericiţi suntem având un asemenea Dumnezeu, Puternic întru milă si Bun întru tărie, ca să ajute a mângâia pe toţi cei ce nădăjduiesc întru milostivirea Lui!
Citeşti în rugăciunile de seară: şi ne izbăveşte pe noi de obiceiul cel rău (rugăciunea către Sfântul Duh). Dacă te-ai obişnuit să te lăcomeşti, să mănânci şi să bei mai mult decât este nevoie, să corcoleşti în tine gânduri şi pofte de curvie, să fii iubitor de câştig, să le leneveşti la rugăciune, să pizmuieşti, să te superi din toate fleacurile, să cârteşti asupra greutăţilor vieţii, asupra bolilor, a nereuşitelor, obişnuieşte-te acum să omori toate acestea întru tine însuţi prin postire, prin rugăciune şi nevoinţe după puterea ta, şi să nu crezi că de postire. rugăciune şi nevoinţe are nevoie doar monahul – ele sunt neapărat trebuincioase oricărui creştin, din orice tagmă şi rang. Dacă ai ştiut să păcătuieşti, să ştii şi să te îndreptezi şi să te curăţeşti, ca să te faci fiu al luminii.
Să cugetăm cu toţii la starea noastră de cădere, cădere groaznică, şi la nevoia de ridicare, de îndreptare. Mulţi nu îşi dau seama de această cădere şi ca atare nu socotesc că ridicarea este pentru ei cuvenită şi neapărat trebuincioasă, şi se învechesc în nenumărate patimi şi obiceiuri rele. Doamne, deschide ochii noştri cei gândiţi!
Adevăratul creştin se îngreţoşează de tot păcatul, nu doar in vorbe, ci şi în faptă se îngreţoşează, şi în gânduri, şi în simţăminte, şi în amintiri, şi în închipuire şi, îngreţoşându-se de ci, iubeşte din toată inima pe Dumnezeu şi virtutea. – Aceasta, robule al lui Dumnezeu, fie cu tine totdeauna.
În fiecare zi, ceas şi minut să iei aminte la toate gândurile, poftele şi toate mişcările inimii, cuvintele şi faptele tale, şi să le judeci cu asprime, ne îngăduindu-ţi a le spurca nici cu un singur gând, cu o singură închipuire şi poftă păcătoasă, nici cu un singur cuvânt sau cu o singură faptă păcătoasă, ştiind că Domnul este Drept Judecător, Care în fiecare clipă te judecă şi preţuieşte tot omul tău cel lăuntric. Pentru Dumnezeu să te păzeşti curat fără încetare, fiindcă sfârşitul tău este aproape.
Să iei aminte la tine însuţi şi să te uiţi încotro vede ochiul tău cel lăuntric – spre Dumnezeu, spre cer, spre patria nestricăcioasă, spre sfânta şi cereasca slavă, pe care sfinţii au primit-o pentru ostenelile şi luptele lor, pentru neclintita lor dăruire faţă de Dumnezeu şi dragostea lor ce nu a cunoscut cădere, sau spre pământ, spre desfătările pământeşti, spre această robie, spre aceste vise care pier.
De vrei să le cunoşti cu de-amănuntul cum eşti, ce neajunsuri, ce năravuri, ce patimi, ce vicii sunt în tine, ia aminte la visele tale, atunci când dormi ziua şi noaptea – ia aminte, pe cât poţi, la toate: şi vei căpăta tabloul sau ecoul aşezării tale sufleteşti rele şi bune; şi după ce te-ai cunoscut pe tine însuţi, străduieşte-te ca fără întârziere să-ţi îndrepţi neajunsurile şi să tai ca şi cu o seceră neghinele păcatelor.
Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte.. dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte… (Matei 5, 29-30). Omul este făcut drept şi trebuie să fie astfel, părăsind viclenia păcatului; trebuie să taie patimile, iar nu mâinile şi picioarele, să scoată patimile, iar nu ochii. Din inimă ies gândurile rele – ochiul viclean (Matei 15, 19); toate acestea trebuie tăiate, smulse din rădăcină cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
De nu-şi va urî cineva sufletul său… nu poate să fie ucenicul Meu. Cu adevărat, trebuie să urăşti sufletul [eul – n.n.] tău, fiindcă el este plin de toate patimile, care le înstrăinează de Dumnezeu, Viaţa Veşnică, el e unealta diavolului, el e vrăjmaşul tău neîmpăcat.
Domnul Cel Drept îngăduie să crească şi să se pârguiască în această lume binele şi răul, şi pe acesta din urmă îndelung îl rabdă, nevrând pierzarea păcătoşilor şi înmulţind pedeapsa celor nepocăiţi şi care întrebuinţează rău îndelungă-răbdarea Lui. Vrednică de laudă şi uimitoare este această îndelungă-răbdare a lui Dumnezeu, rod al iubirii Lui către făpturi. Mulţumită acestei îndelungi răbdări câţi păcătoşi şi păcătoase nu s-au mântuit, care trebuiau să piară pe vecie dacă Dumnezeu nu ar fi avut îndelungă-răbdare faţă de noi. prevăzând întoarcerea şi îndreptarea noastră. O, îndelungă-răbdare minunată! Proslăvesc aceste însuşiri dumnezeieşti – harul şi îndelunga-răbdare! Câţi păcătoşi nu s-au mântuit prin ea! Manasi, regele Iudeii, acest rege preaticălos, a fost miluit doar mulţumind îndelungii Tale răbdări. Citeşte rugăciunea de pocăinţă a lui Manasi, şi deprinde adâncul pocăinţei şi osândirii de sine, şi îndreptează-te.
Ca un Doctor Milostiv, Dumnezeu ne-a dat nouă, păcătoşilor, care bolim de patimi fără număr, pocăinţa ca doctorie duhovnicească şi ca viaţă. Tot sufletul nefăţarnic însetează de pocăinţă ca de o băutura de viaţă dătătoare, ca de o băutură ce întăreşte sufletul şi trupul, cum însetează orbul de lumină. Darul pocăinţei ni l-a mijlocit de la Părintele Ceresc, Cel Sfânt şi Fericit, Iisus Hristos şi numai El, fiindcă El singur a împlinit în locul nostru toată dreptatea, toată legea lui Dumnezeu, pe care nimeni dintre oameni n-o putea împlini cu puterile sale, fiindcă El singur a luat asupra Sa blestemul cu care pe dreptate a blestemat omenirea neascultătoare Părintele Ceresc, El singur a suferit pentru noi toate chinurile şi a gustat pentru noi moartea, pe care noi înşine ne-am căutat-o ca plată de neocolit a păcatului (Romani 6, 23). Dacă Domnul Iisus Hristos nu S-ar fi adus pe Sine, de bună voie, jertfă pentru noi, nu ne-ar fi fost dată pocăinţa – iar pentru jertfa Lui ea a fost dată tuturor credincioşilor, şi toţi cei ce raţionează cu adevărat se folosesc cu osârdie de ea, se schimbă cu schimbarea cea dumnezeiască, se fac oameni noi, cu noi gânduri, dorinţe, hotărâri, fapte, şi se mântuiesc, se luminează şi se fac casnici ai lui Dumnezeu. Doar cei necredincioşi, vicleni, încăpăţânaţi şi leneşi pier.
Oare este răspunzătoare omenirea pentru acest îngrozitor ceas al nouălea, în care Răscumpărătorul nostru Şi-a dat sufletul? Răspunzător, răspunzător e fiecare suflet – căci pentru fiecare suflet a pătimit şi a murit Domnul, pentru fiecare a fost plătit acest preţ nesfârşit de scump. Suntem datori să vieţuim nu pentru noi înşine, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru noi. Iată răspunderea noastră, iată îndatorirea noastră faţă de Dumnezeu-Omul, Care a murit pentru noi pe cruce: iar întrucât şi pentru tine a murit Hristos, şi tu eşti dator să te pocăieşti cu nefăţărnicie întotdeauna, căci şi pentru păcatele tale a pătimit Mielul lui Dumnezeu.

Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care… toate le plineşti… (Rugăciunea către Sfântul Duh). Toate, adică cerul şi pământul. Dar inima ta o plineşte (adică umple) El, Duhul Sfânt? Întreabă-te sincer: şi dacă nu, atunci de ce, pentru care împătimire a ta, pentru care păcat? – Şi străduieşte-te prin pocăinţă nefăţarnică să atragi în inima ta Duhul Sfânt.
Omule creştin! Adu-ţi aminte ce multpurtătoare de grijă şi minunată pronie a arătat faţă de mântuirea ta Domnul, Care a hotărât să te mântuiască mai înainte de a fi făcuţi vecii, mai înainte însemnând venirea Sa pe pământ prin proroci şi feluriţi drepţi ai Vechiului Testament, cum a venit pe pământ şi a împlinit toată iconomia Sa privitoare la tine, întemeind Biserica, cu păstorirea şi cu Tainele, dându-i cuvântul cel de mântuire al harului peste har, toate mijloacele mântuitoare de viaţă şi cucernicie! Adu-ţi aminte de pătimirile pe care le-a îndurat pentru tine Domnul Iisus Hristos, de răscumpărătoarea moarte pe cruce, Învierea şi Înălţarea la cer şi făgăduinţa de a veni a doua oară pe pământ cu slavă spre judecarea viilor şi a morţilor.
Spune, ce faci tu însuţi pentru mântuirea ta? Fiindcă Împărăţia cerurilor se ia cu sila, şi silitorii o răpesc pe ea (Matei 11, 12). Ruşinează-te de tine însuţi, pocăieşte-te, plânge-ţi necredinţa, nebunia şi celelalte patimi şi apucă-te mai degrabă de lucrarea mântuirii tale. Citeşte cuvântul lui Dumnezeu, citeşte cum s-au nevoit sfinţii, oameni pătimitori la fel ca noi.
O, înnoitoare prin mila lui Dumnezeu putere a pocăinţei! Cât de mare este milostivirea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii! În fiecare zi (având râvnă pentru pocăinţă) ne înnoim prin harul pocăinţei. Domnul dăruieşte sufletului în pocăinţă renaştere. Mă străpung de nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Ce preţ nemăsurat de mare a plătit El Părintelui Ceresc pentru izbăvirea omului de iad şi de chinul cel veşnic şi pentru dăruirea sfinţeniei, spre a ne răscumpăra lui Dumnezeu: S-a dat pe Sine însuşi, a pătimit şi a murit pentru noi! O, drahmă pierdută, suflet zidit după chipul lui Dumnezeu! Mireasă a lui Dumnezeu! Copil al lui Dumnezeu! El pentru păcatele noastre a fost rănit şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre a fost asupra Lui, şi prin rănile Lui ne-am vindecat (Isaia 53, 5). Şi de aceea suntem datori să împreună-pătimim şi să ne împreună-răstignim cu El, ca să viem cu El.
Cât de sfântă, bună, preaînţeleaptă, veşnică, preafericită este voia lui Dumnezeu privitoare la noi, oamenii, şi cum suntem datori să ne străduim neîncetat, din toate puterile, s-o împlinim pentru propria bunăstare vremelnică şi veşnică! Iar voia noastră cât de păcătoasă, mioapă, oarbă, greşită, egoistă, pierzătoare este, având în vedere doar propriul folos şi câştig! – Nu uita că din tinereţe eşti stricat cu sufletul şi trupul: smereşte-te şi te pocăieşte adânc înaintea lui Dumnezeu, şi mulţumeşte-I că ţi-a dat vreme spre pocăinţă şi îndreptare.
O, câtă milostivire a revărsat asupra ta Domnul în toate zilele vieţii tale pe pământ! Nu este număr! Plângi şi dă mulţumită.
Câte patimi de tot felul, câtă răceală şi nepăsare faţă de suflet şi de soarta lui veşnică de dincolo de mormânt, câtă trândăvie, cârtire, neascultare, samavolnicie se cuibăresc în adâncul inimilor noastre – şi cât de necuraţi suntem înaintea lui Dumnezeu, nevrednici de El aproape în orice clipă, iar vrednici de El suntem poate numai atunci când cu adevărat ne dăm scama de păcatele noastre şi plângem pentru ele, cerând iertare şi arătându-ne dorinţa neclintită de a nu le mai repeta, de a nu ne mai pângări cu ele, de a nu mai fi robi lor, ci de a păzi şi împlini neabătut sfânta, dreapta şi prea-înţeleapta voie a lui Dumnezeu.
Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi (Iacov 4, 8). Prin păcat, oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu, de viaţa Lui, şi s-au făcut casnici ai diavolului, pricinuitorul păcatului şi al tuturor relelor şi al morţii. Dar prin puterea Celui Răstignit se săvârşesc până acum semne şi minuni ale mântuirii omului, pentru adevărata lui pocăinţă, prin care el se face apropiat lui Dumnezeu sau Dumnezeu-Omului, Celui într-o singură Faţă [Persoană] Neamestecată şi Neîmpărţită.
Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi (Luca 1, 53). Cu cât sunt mai adânci pocăinţa, smerenia, conştiinţa şi simţământul propriilor păcate, cu atât mai din belşug este dăruit harul iertării, cu atât mai mult se revarsă bunătăţile în sufletul omului de la Stăpânul Cel Atotîndurat. Manasi a fost cel mai nelegiuit dintre regi, însă a arătat apoi şi pocăinţă mare şi adâncă, şi a fost învrednicit de către Domnul de mare iertare şi milă. Pătrundeţi în rugăciunea de pocăinţă a lui Manasi, regele Iudeii, cum întru aceasta s-a smerit, s-a pocăit; cum a mărit milostivirea şi îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu! Rugăciunea lui este pildă de pocăinţă.
Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor (Matei 3, 2). Păcatele îl depărtează pe om de Dumnezeu, Izvorul vieţii, şi îl aruncă în moarte. Pentru a ne apropia de Dumnezeu, avem nevoie de pocăinţă sinceră. Dumnezeu Însuşi îl caută pe omul care s-a depărtat de El, Însuşi părăseşte cerul şi vine pe pământ. Se face om, intră în cea mai apropiată împărtăşire cu el, stă de vorbă cu el, sfinţeşte apele prin Botezul Său, dăruieşte baia celei de-a doua naşteri, aşează [instituie] Taina cinei – Împărtăşirea Trupului şi Sângelui, pogoară harul Duhului Sfânt asupra credincioşilor, dăruieşte pocăinţa, dezlegarea păcatelor, sfinţirea, înnoirea, întărirea, înfierea şi îndumnezeirea. Ce nu a dat? Toate, toate le-a dat cu prisosinţă. Cum se folosesc oamenii de mijloacele mântuitoare? – Le calcă în picioare precum porcul mărgăritarele (Matei 7, 6). Dar cu asprime se va cere socoteală de la cei necredincioşi, nemulţumitori, trufaşi şi cu nărav rău.
A săpa nu pot, a cere îmi este ruşine (Luca 16. 3). Aici e şi necazul şi marea pierdere: că nu poţi să ceri, în timp ce trebuie să ceri. Cereți şi vi se va da (Matei 7, 7); căci eşti ticălos şi vrednic de plâns şi sărac şi orb şi gol (Apocalipsa 3, 17); „nu pot să sap”, în timp ce trebuie să sapi; să fi săpat în adâncul sufletului tău, ai fi descoperit adevărata comoară – sufletul cel nemuritor, îngropat de patimi, acel suflet care a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi care ţi-a fost înăbuşit cu totul de poftele şi desfătările vieţii.
Mari sunt păcatele cu care au fost ispitiţi, în care au căzut şi bărbaţi sfinţi, fiindcă şi dreptul de şapte ori in zi cade (Pilde 24, 16); însă noi le suntem datori cu mari pilde de pocăinţă, de milă a lui Dumnezeu, bunăoară lui David, lui Manasi şi multor sfinţi ai Noului Testament – Apostolilor Petru şi Pavel, curvei, curvarului, tâlharului celui cu bună înţelegere, Mariei Egipteanca şi multor altora; dacă ei nu ar fi păcătuit greu înaintea lui Dumnezeu, nu ar fi dăruit Bisericii asemenea minunate, arzătoare, nefăţarnice pilde de pocăinţă. Citiţi întru luarea-aminte a inimii Psalmii împăratului David, mai ales Psalmul 50, şi rugăciunea lui Manasi, regele Iudeii, cel mai necredincios dintre împăraţi, care a poruncit să fie tăiat în două cu fierăstrăul cel mai mare dintre proroci – Isaia – şi a fost miluit: şi veţi vedea cât de mare a fost în ei puterea pocăinţei, pe care însuşi Dumnezeu a primit-o întru miros de bună mireasmă spre pildă nouă, păcătoşilor“.

                           Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, Editura Sophia, Bucureşti, 2002

Leave a reply

required