Patru sunt căile ce se deschid înaintea Oamenilor: I. 1. căile lumii. 2. căile trupului. 3. căile diavolului şi II. 4. calea lui Dumnezeu.
I. 1. Calea pe care merge lumea e lată, fiindcă mulţi sunt care merg intr-însa (Matei 7,13); merge toată lumea.
2. Sunt apoi căile pe care merg trupurile celor adormiţi sau chiar morţi cu sufletul, deşi le merge numele că trăiesc (Apoc. 3,1) dar sunt numai trupuri (Facerea 6,3). Şi calea trupurilor tot acolo duce.
3. Sunt pe urmă căile pe care merge diavolul, de când a fost aruncat pe pământ, adică între oameni, unde înşală toată lumea (Apoc. 12,9).
Acestea trei, duc pe cei ce merg pe ele la acelaşi loc, toţi sunt călători la iad (lov 21,13), adică în calea pierzării. Aşa au călătorit nepoţii lui Adam în calea pierzării, deşi le-a trimis Dumnezeu Legea şi Proorocii, dar în 5.530 de ani numai doi s-au izbăvit: Enoh şi Ilie.
Dumnezeu prea milostivul, însă, întru marea Sa iubire de oameni, a făcut totul ca să-i scoată pe oameni din calea pierzării, într-o cale nouă, calea mântuirii; Dumnezeu însuşi S-a făcut om desăvârşit – afară de păcat- şi ne-a învăţat calea. Prin urmare, calea mântuirii este calea pe care a mers Dumnezeu însuşi, ca om adevărat. Şi merge cu noi, cu fiecare în parte, în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,20), precum Însuşi a zis.
II. CALEA pe care merge Dumnezeu, faţă de calea pierzării pe care merge diavolul şi toată lumea pe care o înşeală el, este asemenea corăbiei lui Noe plutind peste puhoaiele potopului. Iar corabia e Biserica. Deosebirea e numai atâta: că aceea (corabia lui Noe) a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7,16), pe când Biserica are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni zdrobiţi de apele potopului şi învălmăşiţi de puhoaie. Acolo era Noe, iar aici Iisus, şi în valuri diavolul înecându-i pe oameni.

Se întâmplă însă ceva de neînţeles – şi ar fi bine să se înţeleagă – că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin la viaţă totuşi nu toţi vor să scape în corabie. Ba mai mult, scuipă mâinile ce li se întind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti, braţele celor 7 Sfinte Taine ale lui Dumnezeu, care izbăvesc pe oameni: îi nasc din trup în Duh (Coloseni 2,12), din potop în Ceruri, din moarte la Viaţă, din amărâta viaţă la viaţa cerească. Aceştia, care nu vor să scape în corabia cârmuită de Iisus Hristos – Cel cu cruce – sunt fiii pierzării (Ioan 17,12), fiindcă n-au primit iubirea Adevărului ca să se mântuiască. De aceea, Dumnezeu îngăduie să vină asupra lor amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea (Tesaloniceni 2, 10-12).
În zilele noastre câte unii cârtesc de pe margini (şi ecumeniştii), întrebând cumplit: Cum, numai in Biserica Ortodoxă este mântuire? Ceilalţi toţi se prăpădesc?
Răspundem că, precum în vremea potopului: „a murit tot trupul ce se mişca pe pământ şi s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pământul… şi a rămas numai Noe şi ce era cu el in corabie” (Facerea 7, 14-23), tot aşa va fi până la capătul veacului.
Atunci, în ceasul ispitei ce va să vie peste toată lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ, în strâmtorarea cea mare (Apoc. 7,14), care va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa a tot pământul, e limpede că numai în Corabia lui Dumnezeu mai este scăpare, în Biserica cea adevărată, unde este un Domn, o credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor (Efeseni 4, 5-6).
Sau va întreba: oare, S-a împărţit Hristos? (Corinteni 1,13)
Diavolul, şarpele cel vechi (Apoc. 20,2) care aruncă puhoiul, cu vremea s-a mai iscusit în rele şi a scornit şi el „corăbii” cu care dă târcoale pe marea potopului, să-i culeagă el pe cei ce întind mâna din puhoaie dar scuipã Biserica. Mai mult, a izbutit să tragă din uşa Corăbiei lui Dumnezeu şi pe unii slujitori ai luminii, agăţându-i cu undiţa mândriei şi punându-i în uşile „corăbiilor” sale, ca amăgirea izbăvirii să fie deplină. Minciuna e uşor de prins: „corăbiile” satanei, n-au Crucea pe catarg, iar înlăuntru nu sunt cele 7 Sfinte Taine [atenţie la neatenţie ecumenişti (n.ed.)].
Prin urmare ştim sigur, desăvârşit sigur, că mântuirea este în Biserica Ortodoxă, cea întemeiată de Iisus Hristos-Dumnezeu şi cârmuită de El de la început, nu de la o vreme oarecare încoace. În afară de Biserica lui Hristos, Cel cu Cruce, „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” altă cale de mântuire nu ştim.
Ce face Dumnezeu cu ceilalţi, ce nu se află în Biserica adevărată? – Nu ispitim pe Dumnezeu. Sfinţii au zis: „Cine nu are Biserica de mamă, nu are pe Dumnezeu de Tată. În afară de Biserică nu este mântuire” – Sfântul Ciprian.
Dacă cineva e mai presus de sfinţii cu moaşte… poate că şi lui Dumnezeu îi va da învăţături, – şi nu-i de mirare să rătăcească cineva, chiar cu Scriptura în mână! Nu după Scripturi L-au răstignit oamenii (iudeii) pe Dumnezeu? (Ioan 19,7).
Acum am putea pricepe, că mântuirea este fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din păcat, dacă vrem şi ne ostenim şi noi. Fără să vrem, cu sila, nu ne mântuieşte nimeni. Aşa voieşte Dumnezeu, ca darul mântuirii Sale să fie şi roada voinţei şi ostenelii noastre. E însă aşa de milostiv, că tot El ne ajută şi să vrem şi să lucrăm.
Deci, Calea mântuirii începe din Biserica văzută de pe pământ şi sfârşeşte în Biserica nevăzută din Ceruri.
Toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui Dumnezeu (Ioan 1, 12-13). Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh, făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi (II Corinteni 5,1) pământeşti. Precum noi oamenii suntem făpturi îndoite, văzuţi şi nevăzuţi, aşa şi Biserica e cu fire îndoită, Văzută şi nevăzută:
Biserica Văzută este Biserica de pe pământ şi se numeşte Biserica luptătoare, pentru că aici oamenii se luptă cu lumea, cu trupul, cu ei înşişi, şi cu diavolul, ca să câştige cununa sfinţeniei, sau mântuirea. În Biserică nu este păcat, ea rămâne mereu sfântă şi îi sfinţeşte pe cei ce intră.
Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare, fiindcă e alcătuită din obştea bunilor biruitori Mucenici, a Sfinţilor Cuvioşi şi a tuturor Sfinţilor purtători şi propovăduitori de Dumnezeu, – unde sunt aşteptaţi toţi ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârşitul veacurilor.
Unii s-au învrednicit încă de aici să petreacă nevăzut cu sfinţii, să fie cercetaţi de Maica Domnului, şi de puteri cereşti, şi chiar pe Domnul să Îl vază. E cunoscută întoarcerea lui Pavel pe drumul Damascului şi răpirea lui în Rai (Fapte 26, 12-18; II Corinteni 12,4).
Calea mântuirii e de pe pământ la Cer: ca a unora care ştim că de la Dumnezeu am ieşit (1 Ioan 5,19), petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne întoarcem şi lăsăm lumea. Aceasta este CALEA mântuirii.
Fericit cine se întoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul!
Fericit, cine se întoarce… !

                                           Pr. Arsenie Boca, Despre durerile oamenilor, Editura Credința Strămoșească, 2012, pp.20-27

Leave a reply

required