Atitudinea noastră, începând chiar de acum, trebuie să fie una cât se poate de realistă şi de normală. Şi anume, trebuie să fie adecvată împrejurărilor reale ale vieţii noastre, şi nu un produs al fanteziei şi evazionismului sau al refuzului de a face faţă realităţilor adeseori neplăcute ale lumii din jur. O Ortodoxie prea exaltată şi prea cu capul în nori este una de seră, incapabilă de a ne ajuta în viaţa noastră de zi cu zi – ca să nu mai vorbim de mântuirea celor din jurul nostru. Lumea noastră este crudă şi răneşte sufletele cu brutalitatea ei; trebuie să răspundem în primul rând cu o dragoste creştină realistă şi cu înţelegere, lăsând istorisirile despre isihasm şi despre formele înalte ale rugăciunii în seama celor capabili să le primească.
De asemenea, să nu avem o atitudine centrată pe sine, ci să ieşim în întâmpinarea celor ce caută pe Dumnezeu şi o viaţă cucernică. Astăzi, oriunde se află vreo obşte ortodoxă de mărime potrivită apare ispita de a o transforma într-o societate de auto-felicitare şi de desfătare cu virtuţile şi desăvârşirile noastre ortodoxe: frumuseţea clădirilor şi mobilierului, splendoarea slujbelor religioase, şi chiar puritatea învăţăturii. însă adevărata viaţă creştină, încă de pe vremea Apostolilor, a fost mereu inseparabilă de împărtăşirea ei celorlalţi. O Ortodoxie vie străluceşte în ochii celorlalţi prin însuşi acest lucru, şi pentru aceasta nu este nevoie de un «departament misionar»; focul adevăratului creştinism se împărtăşeşte şi fără acesta. […]
De asemenea, atitudinea noastră trebuie să fie una de dragoste şi iertare. Există o anume împietrire care s-a strecurat în viaţa ortodoxă de astăzi: «Omul acela este un eretic, nu te apropia de el»; «celălalt este, chipurile, ortodox, dar nu poţi fi prea sigur»; «iar cel de acolo este un spion, se vede de la o poştă». Nimeni nu neagă faptul că astăzi Biserica este înconjurată de duşmani sau că sunt unii care de-abia aşteaptă să profite de încrederea noastră. Dar lucrurile sunt aşa încă de pe vremea Apostolilor, iar viaţa creştină a presupus întotdeauna asumarea unui risc. Însă chiar dacă unii profită câteodată de noi şi trebuie să fim prevăzători, totuşi nu avem voie să renunţăm la atitudinea de dragoste şi încredere, fără de care ne vom pierde una din temeliile vieţii creştine. Lumea care nu îl are pe Hristos este nevoită să fie rece şi suspicioasă; însă noi, creştinii, dimpotrivă, trebuie să fim iubitori şi deschişi, căci altfel vom pierde sarea lui Hristos din noi şi ne vom face asemenea lumii, buni de nimic altceva decât de a fi aruncaţi afară şi călcaţi în picioare.
Un strop de smerenie în plus, atunci când ne privim pe noi înşine, ne-ar ajuta să fim mai generoşi şi mai iertători cu greşelile altora. Ne place să-i judecăm pe alţii pentru ciudăţeniile lor; îi numim «ţicniţi» sau «convertiţi nebuni». E drept că trebuie să ne ferim de oamenii cu adevărat dezechilibraţi, care pot face mult rău în Biserică. Dar care creştin ortodox din ziua de astăzi nu este puţin «nebun»? Noi nu ne potrivim deloc cu felul de a fi al acestei lumi; dacă ne-am potrivi cu lumea de azi, nu am avea cum să fim creştini serioşi. […] Prin urmare, să nu ne temem a fi socotiţi puţin «nebuni» de către lume şi să practicăm în continuare dragostea creştină şi iertarea, pe care lumea nu le poate înţelege, chiar dacă inima ei are nevoie şi chiar tânjeşte după ele.
În sfârşit, atitudinea noastră creştină trebuie să fie ceva ce, în lipsă de un cuvânt mai bun, voi numi inocenţă. Lumea de astăzi apreciază mult sofisticarea – a fi înţelept lumeşte sau a fi «profesionist». Ortodoxia nu acordă nici o valoare acestor calităţi; ele ucid sufletul creştinesc. Şi totuşi, tocmai aceste calităţi se strecoară în Biserică şi în vieţile noastre. Tot mai frecvent se întâmplă să auzi convertiţi entuziaşti exprimându-şi dorinţa de a ajunge în centre ortodoxe importante, la catedrale şi mănăstiri unde se adună uneori mii de credincioşi, şi pretutindeni auzi vorbindu-se despre chestiuni bisericeşti, şi simţi cât de importantă este totuşi Ortodoxia. (Ortodoxia este o picătură într-un ocean, dacă priveşti societatea în general, dar în aceste mari catedrale şi mănăstiri este atâta lume, încât pare că este cu adevărat un lucru foarte important.) Dar adeseori îi vezi pe aceiaşi oameni într-o stare jalnică după ce şi-au împlinit dorinţa, întorcându-se din «marile centre ortodoxe» acri şi nemulţumiţi, plini de bârfe bisericeşti şi de judecată, obsedaţi în primul rând de a fi «corecţi» şi «cum se cade» şi plini de înţelepciune lumească legată de politica bisericească. într-un cuvânt, şi-au pierdut inocenţa, deturnaţi de fascinaţia lor pentru latura lumească a vieţii bisericeşti.
În felurite forme, aceasta este o ispită care ne pândeşte pe toţi şi trebuie să luptăm cu ea, neîngăduindu-ne să supraevaluăm aspectele externe ale Bisericii, ci întorcându-ne totdeauna la «singurul lucru care trebuieşte»: Hristos şi mântuirea sufletelor noastre din acest neam viclean“.

                                                                         Ierom. Damaschin, Viaţa şi lucrările părintelui Serafim Rose, Editura Sophia

Leave a reply

required