Parafraza celebrului citat este la fel de hamletiană şi tragică. Oare poţi să-L vezi pe Dumnezeu sau mai degrabă răspunsul trebuie să fie negativ, pentru că între divin şi uman se instaurează un hiatus de nedepăşit. Capitolul 33 din Ieşire conţine totuşi în mod ciudat ambele afirmaţii, preţ de câteva versete distanţă între ele. Colecţionarii de contradicţii şi erori biblice s-ar părea că au motive de bucurie.
Vorbire sau vedere?
Mai întâi ni se spune la versetul 11 că Moise ajunsese la un nivel care îi depăşea pe toţi oamenii, pentru că vorbea cu Dumnezeu „faţă către faţă“ (panim el panim), aşa cum vorbeşte cineva cu prietenul său. Însă, câteva versete mai departe, întâlnim cererea ciudată a lui Moise ca Dumnezeu să i Se arate (versetele 13 şi 18). S-ar părea că autorul versetelor 13 şi 18 nu cunoştea tradiţia din versetul 11. Dumnezeu îi răspunde printr-un compromis: nu-l poate refuza pe Moise, dar nu-i poate îndeplini nici dorinţa. Moise Îi va vedea spatele slavei (versetul 23), ascuns în cavitatea muntelui (versetele 21-22), dar faţa (panim) nu o poate vedea niciodată, pentru că omul nu Îi poate vedea faţa lui Dumnezeu şi să trăiască (versetele 20 şi 23). Nimic nu poate fi definit mai clar drept o contradicţie decât cele două seturi de texte!
Unii comentatori (de exemplu, Benno Jacob), atenţi la formulare, au încercat să explice că nu este în realitate nici o contradicţie. În versetul 11 se spune că Dumnezeu vorbea faţă către faţă (gen „gură către gură“ din Numeri 12, 8), pe când în versetele următoare se pune problema vederii. Una este vorbirea, alta vederea. Dumnezeu vorbeşte intim cu Moise, dar nu i Se poate arăta. Totuşi, un fapt clar este că termenul „faţă“ apare aici în contexte cel puţin contradictorii: Moise faţă în faţă cu Dumnezeu (versetul 11) contra ideii că faţa lui Dumnezeu nu poate fi văzută (versetul 20). În plus, expresia „faţă către faţă“ trimite, în alte pasaje, către o vedere nemijlocită (Deuteronom 34, 10: „De atunci nu s-a mai ridicat în Israel prooroc asemenea lui Moise pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut faţă către faţă“; cf. şi Facere 32, 31: „Am văzut pe Dumnezeu în faţă şlit. Faţă în faţă şi mântuit a fost sufletul meu“; Judecători 6, 22: „Am văzut pe îngerul Domnului faţă către faţă“; I Corinteni 13, 12: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă“).
Textul masoretic şi Septuaginta
Oricum, campionii criticii literare au împărţit deja textul în tradiţii separate: pericopa v. 7-11 – considerată o tradiţie distinctă predeuteronomică (unii cred că ar fi elohistă), cea de la v. 12-17, apoi cea de la v. 18-23 (continuată în capitolul 34), ambele de origine iahvistă, cu diverse inserţii şi adăugiri. Iată deci o explicaţie preliminară oferită de critica literară: Da, sunt contradicţii, dar lucrurile stau aşa pentru că la origine au fost tradiţii literare separate, iar redactorul biblic n-a avut încotro decât să le lipească, păstrând specificul fiecăreia.
Cu riscul de a plictisi prin detalii, se cuvine aici totuşi să privim mai de aproape termenii folosiţi, observând şi diferenţele dintre textul masoretic (ebraic) şi cel al Septuagintei (grecesc). La versetul 13 în textul masoretic Moise Îl roagă pe Iahve să-i arate „calea“ Lui (dereh), pe când în Septuaginta – de-a dreptul să i Se arate El Însuşi (seauton) ca Moise să-L vadă clar (gnostos), iar la versetul 18 îşi reiterează cererea atât în textul masoretic, cât şi în Septuaginta: „Arată-mi slava Ta“ (kavod/doxa). La versetul 14 Iahve spune în textul masoretic că „faţa Lui“ (panim) va merge înaintea poporului, pe când în Septuaginta – că va merge El Însuşi (autos), diferenţă care se păstrează şi în versetul 15. De asemenea, la versetul 19 Iahve anunţă în textul masoretic că va face să treacă „frumuseţea Lui“ (tuv) pe dinaintea lui Moise, pe când în Septuaginta – că va trece El Însuşi (ego) „în/cu slava Lui“. Observăm deci că textul masoretic nu vorbeşte de vederea directă a lui Dumnezeu, ci de vederea „căii“, a „slavei“, a „frumuseţii“, pe când Septuaginta afirmă că Dumnezeu Însuşi poate fi văzut, şi în plus „în mod clar“ (gnostos). Situaţia este deci şi mai „încâlcită“. S-ar părea că textul masoretic este mai precaut decât Septuaginta. Totuşi, în altă parte, situaţia este inversată. În Ieşire 24, 10, textul masoretic descrie cum Moise şi bătrânii „L-au văzut pe Dumnezeul lui Israel“, pe când Septuaginta relatează că au văzut doar „locul unde stătea Dumnezeul lui Israel“. Cu alte cuvinte, din Ieşire 24, 10 observăm că Septuaginta evită vederea directă a lui Dumnezeu, aşa cum era afirmată de textul ebraic, în vreme ce în Ieşire 33, 13 lucrurile se întâmplă exact pe dos: Septuaginta vorbeşte de vederea lui Dumnezeu Însuşi, iar textul ebraic foloseşte un înlocuitor, „calea“ sau „faţa“, ca ceva diferit de Dumnezeu în Sine (cf. Anneli Aejmelaeus, „Von Sprache zur Theologie. Methodologische Überlegungen zur Theologie der Septuaginta“, în On the Trail of the Septuagint Translators. Collected Essays, Peeters, Leuven, 2007, pp. 272-275).
Lecţia Noului Testament
În orice caz, acesta nu este singurul set de versete contradictorii. Într-o lucrare foarte bine scrisă dedicată temei, Vladimir Lossky analizează textele biblice, pe care le împarte în două categorii ce se pliază exact pe cele două direcţii contradictorii pe care le-am observat deja în sânul aceluiaşi capitol (Vederea lui Dumnezeu, trad. R. Rus, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, pp. 19-24).
În Noul Testament, însă, se afirmă un fapt care mută discuţia pe un alt teren. În prologul Evangheliei după Ioan se explică: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată“, dar se continuă cu ceva nou: „Fiul, Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“ (Ioan 1, 18). Ideea este reluată şi în cadrul convorbirilor de la Cina cea de Taină, când Apostolul Filip, convins că Hristos, în discursul de adio, îi va împlini orice cerere (ca în cazul lui Moise), Îl roagă: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns“ (Ioan 14, 8), la care Mântuitorul îi replică: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl“ (versetul 9).
Aceste texte noutestamentare fixează un jalon hristologic pentru tema vederii lui Dumnezeu. Dumnezeu rămâne incognoscibil, dar Fiul, fiind Dumnezeu şi Om, permite oamenilor să-L vadă pe Dumnezeu Însuşi. Altfel spus, Întruparea lui Hristos este cea care face posibilă vederea lui Dumnezeu.
Teofania înseamnă hristofanie
Aspectul acesta hristologic a fost dezvoltat, după cum se constată, chiar de la începutul creştinismului. Părinţii Bisericii primare l-au exprimat deopotrivă. Primul dintre ei, Sfântul Irineu de Lyon (secolul al II-lea), amintit de Vladimir Lossky (p. 33), discută textele de la Ieşire 33, 11 şi 20-22 în lucrare sa Împotriva ereziilor (4,20,9), comentând: „Se face referinţă la două lucruri: că este imposibil pentru om să-L vadă pe Dumnezeu şi că, prin înţelepciunea lui Dumnezeu, omul Îl va vedea în timpurile din urmă, în adâncitura stâncii, adică în venirea Lui ca om Întruparea. Şi de aceea Domnul a discutat cu el faţă către faţă (sublinierea mea) pe vârful muntelui Tabor, fiind prezent şi Ilie, după cum relatează Evangheliile (cf. Matei 17, 3), ţinându-Şi astfel, în cele din urmă, vechea promisiune“ (The Ante-Nicene Fathers, vol. 1, Wm. B. Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, 2001, p. 490).
Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate fi văzut niciodată. Singura teofanie (arătare a lui Dumnezeu) posibilă este de fapt hristofanie (arătare a lui Hristos). Această învăţătură are consecinţe nebănuite şi de o importanţă covârşitoare pentru exegeza biblică, pe care o să le mai discutăm. Până acum, probabil ne gândeam – pe bună dreptate – că atunci când în Vechiul Testament Se arată Iahve, Acesta este Tatăl lui Iisus Hristos. Într-un studiu remarcabil, PS Atanasie Ieftici demonstrează cu argumente patristice că „Dumnezeu Iahve, Care S-a arătat lui Moise, este Veşnicul Fiu Unic (Monogenes) al lui Dumnezeu“ (cf. „Iisus Hristos – Acelaşi ieri, astăzi şi în veci“, în Studii Teologice 1 SN (2005), nr. 3, p. 60). Studiul lui Ieftici mi-a deschis, mie cel puţin, o perspectivă de neimaginat până atunci, de care nu auzisem deloc în seminar sau în facultatea de teologie: orice revelaţie biblică, inclusiv vechi-testamentară, este o hristofanie. Sau, ca să folosesc o ecuaţie, Iahve â Hristos. Până atunci credeam că Iahve din Vechiul Testament este Dumnezeu Tatăl.
Aşadar, dilema hamletiană se poate rezolva cu ajutorul Părinţilor în felul următor – Dumnezeu (Tatăl) rămâne nevăzut, dar Se face vizibil prin Fiul. Hristos este inter-faţa (panim) lui Dumnezeu Tatăl către om, evident nu în sens modalist, ci ca Persoană aparte. Ceea ce părea la început o contradicţie implacabilă, spre satisfacţia pescuitorilor de greşeli, se dovedeşte a fi unul dintre multele paradoxuri ale teologiei. Dumnezeu i-a îndeplinit deci până la urmă cererea lui Moise, doar că a întârziat timp de aproape un mileniu şi jumătate: Moise L-a văzut pe Hristos (Ieşire 33, 11), însă nedeplin, încât mai bine s-ar spune că nu I-a văzut de fapt decât „spatele“ şi nu „faţa“ (33, 13-23); L-a văzut desăvârşit, „faţă către faţă“, abia pe Tabor, la Schimbarea la Faţă.

                                                                                                                                                                        Alexandru Mihăilă
ziarullumina.ro

Leave a reply

required