Omul poate deveni al lui Dumnezeu şi astfel să devină om firesc şi să se bucure, să fie fericit, liber şi să dobân­dească tot ceea ce caută oamenii în lume şi nu găsesc nicăieri, atunci când va iubi pe Hristos. Numai atunci. Luaţi aminte, însă, că este lucru rar să găseşti un om care să-L iubească pe Hristos. Să nu vi se pară ciudat ce vă spun. Toţi Îl iubim pe Hristos, dar interesat.
Am să spun ceva ce se vede mai ales la cel care are senti­mentul inferiorităţii. Aleargă la Hristos – acest lucru se întâm­plă mai mult cu femeile – se roagă, cere, iarăşi se roagă, citeşte şi iar citeşte, dar în cele din urmă pe toate acestea le face ca şi când ar zice „Ah! Măcar să nu fi avut nevoie de Hristos şi să fi putut pe toate să le fac eu singur!” În adânc se simte inferior pentru faptul că are nevoie de Dumnezeu. Poate să fie asta dragoste?
Când te simţi inferior pentru că vei deveni rob al lui Dumnezeu, te vei supune lui Dumnezeu, te simţi inferior pen­tru că vei iubi pe Dumnezeu şi vei face ce vrea El, cum poţi să mai progresezi duhovniceşte? Cercetaţi şi veţi vedea că starea aceasta se găseşte la toţi oamenii. Omul se simte inferior şi de aceea îi vine greu. Nu poate să se smerească, nu poate să iubeas­că pe Dumnezeu şi nu poate să mai înainteze.
În relaţiile pe care le avem între noi, când iubim pe cineva din toată inima, îi facem anumite lucruri. Un dar, de exemplu. Şi nu ne simţim deloc inferiori pentru acest lucru. Celălalt, care primeşte darul, văzând că gestul tău e dezinteresat şi sincer, simte că este dragoste şi se bucură. Dar dacă ar sim­ţi că în dragostea aceasta există vreo motivaţie interesată, l-ar respinge. Asta dacă la rândul lui este un om corect, căruia nu-i plac linguşelile. Înţelegeţi acum ce se întâmplă în relaţiile noas­tre cu Dumnezeu.
Cine are curajul să iubească pe Dumnezeu, deoarece este Dumnezeu şi el este făptura Lui, şi să găsească în această dra­goste, în această supunere, în această dependenţă, bucuria sa şi să nu se simtă deloc inferior? Când spunem „Nu pot! încerc dar este greu!“, asta arată că nu există dragoste în sufletul nostru, că inima noastră e dată în altă parte. Şi dacă nu este dată în altă parte, atunci este dată propriului sine. În aceste situaţii, omul este întors către sinele său, este iubitor de sine. Este cuprins de interes propriu.
Mă iertaţi că am tăiat cu bisturiul, dar acesta este adevă­rul. Cine are curaj, să meargă mai departe. Cine nu are curaj, măcar să cunoască aceste lucruri încât să poată înţelege de ce i se întâmplă ceea ce i se întâmplă şi de ce se chinuie.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Despre patimi și rugăciunea minții, Editura Bizantină, 2017

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.