Viaţa Cuviosului Arsenie cel Mare

Cuviosul Arsenie s-a născut în Roma cea Veche, din părinţi creştini şi dreptcredincioşi.

El a fost crescut în învăţătura cărţii şi în frica lui Dumnezeu. Şi ajungând bărbat îmbunătăţit, s-a arătat prea înţelept, pentru că a trecut desăvârşit toată învăţătura retoricii şi a filosofiei, cunoscând bine limba grecească şi latinească.

Apoi defăimând deşertăciunile acestei lumi şi lăsând afară înţelepciunea elinească, a intrat în rândul clericilor, spre slujba lui Dumnezeu, căutând înţelepciunea cea duhovnicească, pe care Sfântul Apostol Iacov o lăuda, numind-o curată, paşnică, blândă, bine supusă, plină de milă şi bună de roduri. Şi a fost hirotonit diacon al bisericii celei mari din Roma, unde trăia în curăţie cu întreaga înţelepciune, sâr- guindu-se a fi vrednic locaş al Sfântului Duh, Cel ce sfinţeşte toate.

Într-acea vreme împărăţea la Răsărit Teodosie cel Mare; iar la Apus, în Roma cea Veche, Graţian. Teodosie avea doi fii: Arcadie şi Onorie, cărora le căuta un învăţător pentru ca acela să-i înveţe, nu numai înţelepciunea cea omenească, ci şi pe cea dumnezeiască; ca să devină ei iscusiţi în filosofía cea din afară, elinească, şi în înţelepciunea creştinească cea îmbunătăţită, care povăţuieşte spre plăcerea lui Dumnezeu. Şi a trimis în toate părţile şi ţările de sub stăpânirea sa, ca să caute pe unul ca acesta; dar nu putea să-1 afle, pentru că, deşi aflau trimişii mulţi înţelepţi, totuşi nu erau cu viaţă plăcută lui Dumnezeu; şi iarăşi, aflau mulţi plăcuţi lui Dumnezeu, dar nu erau iscusiţi în înţelepciunea cea dinafară.

Deci a fost nevoit împăratul Teodosie să scrie lui Graţian, împăratul Apusului, poftindu-1 să caute în stăpânirea sa un bărbat ca acela şi să-1 trimită la dânsul să-i înveţe copiii.Iar împăratul Graţian s-a sfătuit împreună cu Papa Damasus şi a zis: „Ruşine va fi împărăţiei noastre dacă nu vom afla la noi un om înţelept şi îmbunătăţit, precum voieşte împăratul Teodosie, care să poată învăţa pe fiii săi filosofía şi să-i povăţuiască în frica lui Dumnezeu, cu cuvântul, cu fapta şi cu viaţa cea plăcută lui Dumnezeu”. Şi căutând, n-a aflat în toată Roma mai bun şi mai iscu­sit în amândouă înţelepciunile, în cea lumească şi în cea duhovni­cească, decât pe diaconul Arsenie, care vieţuia după Dumnezeu şi pe mulţi îi covârşea cu cuvântul şi cu lucrul, cu înţelepciunea şi cu viaţa, deşi acum nu mai era tânăr. Deci chemându-1, i-a spus cererea împăratului Răsăritului, poruncindu-i să meargă acolo; iar el se lepăda m tot chipul, zicând că el a lăsat de mult înţelepciunea cea lu­mească, după ce a început în rânduiala clericiei a sluji lui Dumnezeu, şi a uitat acum scolasticeştile graiuri, neputând nici a-şi aduce aminte, şi vrea ca în linişte să slujească în rânduiala sa Bisericii şi Altarului.

Dar pe cât el se lepăda, pe atât împăratul cu papa îl îndemnau, sfătuindu-1 să-i asculte pe ei într-acel lucru atât de trebuinţă împă­raţilor creştini şi întregii Biserici a lui Dumnezeu, ca să înveţe pe copiii împărăteşti nu numai înţelepciunea cărţii, ci şi buna credinţă cea creştinească, ca să nu creadă ei vorbelor păgâneşti; ci să ştie a apăra şi a lărgi sfânta credinţă cea creştinească. Deci Arsenie s-a supus fără să vrea voii împăratului şi a papei şi a fost trimis de ei cu toată cinstea la Constantinopol, la împăratul Teodosie. Şi ajungând acolo, a fost primit de împăratul Teodosie cu dragoste; pentru că, văzându-1 şi cunoscându-1 din chip şi din vedere că este omul lui Dumnezeu, plin de înţelepciune şi de iubire de Dumnezeu, s-a bucurat de el foarte şi a înălţat mulţumire Domnului.

Şi aducând împăratul la dânsul pe cei doi fii ai săi, pe Arcadie şi pe Onorie, i-a încredinţat lui, zicându-i: „Tu mai mult să le fii lor tată decât mine; căci mai mare lucru este să le dai lor bună înţelegere, decât a-i naşte pe ei. Deci ţi-i încredinţez ţie şi bunei tale înţelegeri înaintea lui Dumnezeu, Care priveşte spre noi, ca să-i faci pe ei astfel precum doresc să-i am. Pune pe ei chipul bunătăţii şi al înţelepciunii tale, ca un tată duhovnicesc, ca să nu se vatăme cu nici un fel de sminteli din cele tinereşti, şi pentru aceasta va fi ţie nădejde întru Dumnezeu; fără de îndoială de răsplătire veşnică. O, cinstite Arsenie, dacă îi vei creşte pe dânşii fără de prihană, păzindu-i în bună învăţătură, atunci eu m-aş bucura şi aş mulţumi lui Dumnezeu, îţi grăiesc acestea şi-ţi poruncesc înaintea lor, ca singuri să audă şi să ia aminte. Să nu cauţi la aceea, că sunt fii de împărat, ci în tot chipul să-i supui pe ei la frica învăţăturii tale, pentru că voiesc ca să se supună ţie întru toate, ca unui adevărat părinte şi învăţător al lor, şi să te asculte ca nişte fii şi ucenici”.

Astfel împăratul încredinţând lui Arsenie pe fiii săi, a poruncit ca şcoala lor să fie aproape de palatul său, ca să-i fie cu putinţă a merge singur adeseori la ei, să vadă şi să ştie de învăţătura şi de viaţa fiilor săi. Iar pe fericitul Arsenie 1-a cinstit, dându-i loc între senatorii săi, şi a poruncit să-1 cheme pe el tată, nu numai al fiilor împărăteşti, ci şi al lui.

Deci Arsenie se numea tată al împăratului şi al fiilor lui. Se scrie şi aceasta în Pateric, că fericitul Arsenie a primit pe amândoi fiii împărăteşti, Arcadie şi Onorie, din scăldătoarea Sfântului Botez, adică le-a fost naş, pentru că s-au botezat nu în pruncie, ci după ce au ajuns în vârstă desăvârşită.

Şi primind Arsenie spre povăţuire pe fiii împăratului, avea mare grijă de ei, învăţându-i cărţile greceşti şi latineşti şi spunându-le lor toată înţelepciunea spre folos din dumnezeiasca Scriptură, îi povăţuia la obiceiuri bune, la calea cea dreaptă şi plăcută lui Dumnezeu. Dar, mai ales, îi învăţa pe ei în ce fel să fie, când va binevoi Dumnezeu să le dea lor împărăţia pământească, pentru ca ei să nu se împodobească numai cu coroana împărătească, ci mai mult cu faptele cele bune şi milostive, cu dreapta credinţă şi cu cucernicia cea creştinească. Pentru că împărăţia au avut-o şi oamenii răi şi păgâni, precum au fost mai înainte împăraţii cei păgâni; iar a fi cu faptele bune, acesta este lucrul firesc al împăraţilor creştini, care sunt datori a plăcea şi a fi iubiţi lui Dumnezeu şi poporului, încât să rămână pomenirea lor după ei, fericindu-se în neamuri.

O învăţătură ca aceasta le dădea lor preaînţeleptul Arsenie şi-i cinstea pe ei ca pe nişte fii împărăteşti, îi punea pe două scaune şi el singur îi învăţa, stând înaintea lor. Şi s-a întâmplat într-o vreme de a mers la ei împăratul fără de veste şi, văzând pe fii săi şezând pe sca­une, iar pe Arsenie stând înaintea lor, s-a mâhnit foarte şi a zis către Arsenie: „Oare aşa ţi-am poruncit? Au nu ţi-am zis ca să-i ţii pe ei ca pe nişte ucenici ascultători şi fii ai tăi; iar nu ca pe nişte feciori de împărat?” Fericitul Arsenie a răspuns cu smerenie, zicând: „împăra­te, fiecărui lucru i se cuvine fapta cuviincioasă, tinereţile au trebuinţă de învăţătură, iar cinstea împărătească avem datoria a o împlini”.

De aceste cuvinte împăratul mâhnindu-se mai mult, i-a zis: „Au doară tu îi pui pe ei împăraţi?” Aceasta zicând-o, a luat de la fii semnele cele împărăteşti şi a pus pe Arsenie, chiar şi nevoind el, pe scaun; iar fiilor le-a poruncit ca să stea înaintea lui, zicând: „De vor învăţa a se teme de Dumnezeu, a păzi poruncile Lui şi a-i plăcea Lui cu dreptate şi cu blândeţe, împăratul Cel ceresc este puternic, ca să le dea împărăţie pe pământ, de vor fi vrednici pentru aceea. Iar de vor fi răi şi nevrednici, apoi mai bine le va fi lor să petreacă fără împărăţie, decât să împărăţească cu nebunie. Şi mă rog lui Dumnezeu ca mai bine din copilăria lor să piară cu moarte de pe pământ, decât să fie răi şi să crească spre vătămarea sufletelor lor şi a altora”. Astfel învăţându-i împăratul, s-a dus; iar Arsenie lăuda pentru aceea în mintea sa pe împăratul şi de atunci făcea după porunca lui, pentru că el şezând, învăţa pe fiii împărăteşti care îi stăteau înainte.Şi petrecând el în mare cinste şi slavă, se mâhnea foarte, întristându-se cu duhul, pentru că lui îi era urâtă slava, bogăţia şi gâlceava acestei lumi şi avea mare dorinţă ca în linişte, în sărăcie şi în smerenie monahicească să slujească lui Dumnezeu, rugându-se Lui cu dinadinsul, ca să-i arate lui o cale lesnicioasă spre a scăpa de viaţa cea din palatul împărătesc, spre câştigarea petrecerii celei osebite şi pustniceşti.

Iar într-una din zile a aflat pe Arcadie căzut într-o sminteală copilărească. Deci, mâniindu-se pe el, 1-a bătut tare cu nişte vergi şi 1-a rănit atâta, încât să pomenească bătaia aceea până la moarte; pentru că rămăseseră pe trup semnele acelea. Aceasta s-a făcut din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca prin acea pricină să scoată pe Arsenie din lume şi să-1 ducă la viaţa pustnicească cea dorită de el, deoarece Arcadie a prins răutate mare în inima sa asupra învăţă­torului său pentru bătaia aceea şi, venind în vârsta cea desăvârşită, se gândea cum l-ar ucide pe el. Şi şi-a descoperit gândul său unui credincios spătar de-al său şi îl ruga să ucidă în taină pe Arsenie cu orice chip. Iar spătarul, temându-se de Dumnezeu şi de împăratul Teodosie şi nevoind să facă un lucru rău ca acela, încă şi pe Arsenie iubindu-1 şi cinstindu-1 pentru multa lui faptă bună, i-a spus în taină gândul cel rău al lui Arcadie şi 1-a sfătuit ca, precum ştie, să-şi păzească viaţa. Deci Arsenie, fiind cuprins de mâhnire şi de frică, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i îndrepte calea lui spre mântuire. Şi pe când se ruga, a auzit noaptea un glas de sus, zicându-i: „Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui”. Auzind aceasta Arsenie, îndată s-a îmbrăcat cu haine proaste şi a ieşit din palatul împărătesc, neştiind nimeni. Deci, mergând la limanul mării, a găsit, după rânduiala lui Dumnezeu, o corabie mergând spre Alexandria şi, urcându-se într-însa, a plecat lăsându-se în voia lui Dumnezeu.

Sosind în Alexandria, s-a dus îndată la schitul pustiei, unde, mergând la biserică, a rugat preoţii să-1 facă monah şi să-1 povăţuiască la calea mântuirii. Iar ei văzându-1 după faţă, după vedere şi din vorbă că este bărbat cinstit, l-au întrebat cine este şi de unde vine. Iar el le-a răspuns: „Sunt un om străin şi sărac!” Deci, sfătuindu-se preoţii între ei cine ar fi putut să ia pe acela lângă sine şi să-1 povăţuiască la nevoinţa vieţii monahiceşti, l-au dus la avva Ioan Colov şi i-au spus despre bărbatul care venise la călugărie. Iar bătrânul, făcând rugăciune, a zis: „Voia Domnului să fie!”

Şi le-au pus masa, căci era ceasul al zecelea din zi şi, şezând preoţii să mănânce cu bătrânul, au lăsat pe Arsenie stând, pentru că nimeni nu i-a zis să şadă la masă. Şi mâncând aceia, el stătea înaintea lor privind în jos, părându-i-se că stă înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri. Deci bătrânul, luând dinaintea sa o bucată de pâine, a aruncat-o înaintea lui, zicându-i: „De voieşti, mănâncă!” Iar bătrânul a făcut aceasta, ispitind smerenia lui şi vrând să ştie dacă cu adevărat a venit să se lepede de sine. Iar Arsenie a gândit în sine, zicând: „Acest bătrân este îngerul lui Dumnezeu mai înainte-văzător şi, cunoscându-mă că sunt mai rău decât un câine, mi-a aruncat această pâine ca unui câine; deci mi se cade ca să mănânc ca un câine, hrana ce mi s-a dat”. Deci, plecându-se jos, a mers pe pământ pe mâini şi pe picioare, ca un dobitoc cu patru picioare şi luând cu gura acea bucată de pâine, a mers într-un colţ al chiliei şi, stând acolo pe pământ, a mâncat-o. Iar Cuviosul Ioan Colov, văzând atâta smerenie a lui, a zis către preoţi: „Acesta va fi monah iscusit!” Şi a iubit pe Arsenie foarte mult pentru smerenia lui şi îndată 1-a îmbrăcat în schima monahală, povăţuindu-1 la nevoinţa cea duhovnicească. Apoi, după puţină vreme, i-a dat o chilie aproape de sine, poruncindu-i lui să petreacă deosebi, ca un monah desăvârşit.

După plecarea lui Arsenie din palatul împărătesc, s-a făcut de împăratul Teodosie multă cercetare pentru el. Pentru că împăratul s-a mâhnit foarte mult pentru el şi a trimis prin toate părţile ca să-1 caute, dar n-a putut să-1 afle, acoperind Dumnezeu pe robul Său, până la vremea arătării lui spre folosul multora.

Iar Arsenie, trăind în chilia pe care i-o dăduse bătrânul, plăcea lui Dumnezeu cu postirea, cu ostenelile şi cu toată fapta bună, şi degrabă a întrecut pe mulţi părinţi prin pustniceştile sale nevoinţe, rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: „Doamne, povăţuieşte-mă pe mine, cum să mă mântuiesc!” Atunci iarăşi s-a auzit un glas grăind către dânsul: „Arsenie, fugi de oameni şi petrece în linişte; căci, aceasta este rădăcina nepăcătuirii!” Deci, sculându-se, s-a dus mai departe în pustie pentru liniştea sa şi, făcându-şi o chilie mică, locuia singur într-însa, sârguindu-se în tot chipul să păzească tăcerea. Pentru aceasta, totdeauna se dădea de o parte de la tot felul de vorbe, înălţându-şi mintea sa la cele cereşti. Adică, cu trupul era pe pământ, iar cu duhul se împărtăşea cu puterile cele de sus, venind la biserică numai Duminicile şi în zilele de praznic, de unde, după săvârşirea slujbei bisericeşti, îndată se întorcea în linişte la chilia sa cea pustnicească, nevorbind cu nimeni nimic, decât numai atunci când îl întreba cineva de vreun lucru foarte de trebuinţă, atunci răspundea cu cuvinte scurte şi alerga la liniştea sa. Şi era viaţa lui de minune tuturor părinţilor celor din schit.

Odată 1-a întrebat avva Marcu, zicând: „Părinte, pentru ce fugi de noi?” Arsenie i-a răspuns: „Dumnezeu ştie că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu şi cu Dumnezeu şi cu oamenii; căci puterile cele de sus mii de mii şi milioane de milioane se află în ceruri şi toţi au o voie şi cu un gând slăvesc pe Dumnezeu; iar voile omeneşti sunt multe pe pământ şi gândurile de multe feluri; pentru că fiecare îşi are voia şi gândul său. Deci nu pot să las pe Dumnezeu şi să vieţuiesc cu oamenii!” Astfel, fericitul Arsenie, unindu-se cu Dumnezeu, se depărta de oameni şi dorea ca să nu fie văzut şi ştiut de nimeni. Dar făclia nu putea să stea mult ascunsă sub obroc; căci, străbătând pretutindeni vestea despre viaţa lui cea îmbunătăţită, s-a făcut înştiinţare şi în Constantinopol despre el.

Pentru că după moartea dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, împărăţind Arcadie, fiul lui, a luat înştiinţare despre Cu­viosul Arsenie, unde esţe şi cum vieţuieşte; deci i-a scris, cerându-şi iertare cu smerenie pentru păcatul său cel din tinereţe; stăruind de el ca să se roage lui Dumnezeu pentru el şi pentru fratele său, Onorie, care luase împărăţia Apusului, să le îndrepteze Domnul bine împărăţiile lor. Şi încă îi mai scria, dăruindu-i lui tot birul împărătesc care se lua din Egipt, pentru ca el să-1 împartă, precum va voi, bisericilor şi mănăstirilor şi tuturor celor ce au trebuinţă. Dar Cuviosul Arsenie n-a voit să-i scrie, ci prin cuvinte a răspuns trimisului, zicându-i: „Spune celor ce te-au trimis, că aşa grăieşte smeritul Arsenie: Dumnezeu să vă ierte pe voi, fiilor, şi împărăţiile voastre să le îndrepteze după bunăvoia Sa şi pe voi să vă povăţuiască ca să faceţi voia Lui. Iar ceea ce aţi scris pentru bir, de aceasta nu are trebuinţă Arsenie, pentru că el este mort pentru lume şi să nu-1 socotească nimeni că este între cei vii”. Cu un răspuns ca acesta a eliberat cuviosul pe trimisul împăratului, iar el s-a sălăşluit în pustie, în chilia sa osebită, trăind în tăcere şi vorbind cu Dumnezeu neîncetat prin rugăciune; iar uneori povăţuind şi pe alţii la viaţa cea liniştită.

Odinioară mergând el într-un loc, care avea o mulţime de trestie, a aflat acolo pe nişte fraţi şezând; iar trestia, clătinându-se de vânt, făcea zgomot mare. Şi a întrebat pe fraţi, zicând: „De unde vine acest zgomot?” Aceia i-au răspuns: „Trestia sună de vânt, părinte”. Cuviosul le-a zis: „Apoi pentru ce şedeţi voi aici, ascultând zgomotul trestiilor? Dacă cineva iubeşte cu adevărat tăcerea, apoi nu poate suferi nici glasul cel de pasăre; căci şi din acela se tulbură paceajnimii, cu atât mai mult de un zgomot ca acesta de trestie”.

Într-una din zile a venit la dânsul pentru cercetare Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, împreună cu oarecare boieri, şi voiau să audă de la el cuvânt de folos. Iar stareţul, tăcând puţin, a zis către dânşii: „De vă voi spune un cuvânt, oare îl veţi păzi pe el şi oare veţi face ceea ce voi zice eu?” Iar ei s-au făgăduit ca să facă ceea ce le va porunci. Şi le-a zis stareţul: „Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu veniţi acolo”. Iar ei minunându-se de cuvântul lui, s-au folosit şi s-au dus.

Iarăşi a voit arhiepiscopul odată să vadă pe Cuviosul Arsenie şi a trimis la el, întrebându-1 dacă îi va deschide lui chilia când va veni. Iar stareţul a răspuns prin trimis: „De vei veni, îţi voi deschide; iar de-ţi voi deschide ţie, apoi voi deschide tuturor. De aceea nu voi mai şedea aici”. Şi auzind arhiepiscopul aceasta, nu s-a dus, temându-se să nu plece stareţul din hotarele lor aiurea.

Un frate oarecare străin a mers la chilia Cuviosului Arsenie şi a bătut în uşă, vrând să-1 vadă. Iar stareţul, socotind că a venit ascultătorul cel ce îl slujea, i-a deschis uşa îndată; dar, văzând pe fratele cel străin, a căzut cu faţa la pământ, ca să nu-1 vadă pe cel ce a venit. Iar fratele se ruga de stareţ ca să se scoale de la pământ, iar el nicidecum nu voia, ci răspundea: „Nu mă voi scula, până ce nu te vei duce de aici”. Şi rugându-1 fratele mult şi neluându-i-se în seamă rugăciunea, a plecat.

Un alt frate de departe, mergând la schitul cuviosului, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie. Pentru aceasta ruga pe cei bisericeşti ca să-1 ducă la el, zicând: „Voiesc să vorbesc cu avva Arsenie”. Aceia i-au zis: „Odihneşte-te, frate, până în ziua Duminicii, şi-1 vei vedea când va veni la biserică”. Iar fratele le-a răspuns: „Nu voi mânca, nici nu voi bea, până ce nu-1 voi vedea”. Atunci ei l-au trimis cu un frate, ca să-1 ducă la chilia stareţului.

Iar chilia lui Arsenie era departe de biserică ca la 50 de stadii în pustie. Şi, mergând la chilie, a bătut în uşă; iar stareţul, deschizân- du-le, i-a primit în chilie, dar şedea, tăcând şi căutând în jos. Şi au stat şi ei tăcuţi şi nici unul dintr-înşii n-a grăit vreun cuvânt. Deci, şezând ei astfel, a zis fratele cel bisericesc: „Eu mă voi duce înapoi, pentru că am acolo un lucru bisericesc”. Şi, sculându-se, voia să se ducă. Iar fratele cel străin, neavând îndrăzneală către stareţ şi ruşinându-se a rămâne, a zis către fratele cel bisericesc: „Voi merge şi eu cu tine”. Şi, sculându-se, s-a închinat stareţului şi a plecat, neauzind nici un cuvânt de la dânsul. După aceea 1-a rugat pe fratele cel bisericesc să-1 ducă la avva Moise, care dintre tâlhari s-a întors la pocăinţa monahicească, şi 1-a dus. Iar fericitul Moise i-a primit bucurându-se şi i-a odihnit şi i-a ospătat; şi arătându-le multă dragoste, i-a slobozit. Atunci fratele cel bisericesc a zis către celălalt: „Iată, am văzut pe amândoi: pe avva Arsenie şi pe avva Moise. Deci, care ţi se pare mai bun?” Zis-a fratele cel străin: „Cel ce ne-a primit cu dragoste, acela este mai bun”. Auzind aceasta un oarecare din părinţi, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, arată-mi lucrul acesta, cum unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar altul primeşte pe toţi pentru numele Tău? Deci, care dintre ei este mai desăvîrşit şi este vrednic de mai mari daruri ale Tale?” După aceasta, a văzut părintele acela în vedenie două corăbii mari înotînd pe un rîu, într-una era Cuviosul Arsenie şi duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă linişte; iar în cealaltă corabie era Cuviosul Moise şi îngerii lui Dumnezeu erau cu dînsul, care îi îndreptau corabia şi faguri de miere puneau în gura lui Moise.

Această vedenie a spus-o părintele acela la toţi părinţii iscusiţi şi, socotind, a zis că mai desăvîrşit este Arsenie, cel ce tace, decît Moise, cel ce primeşte pe străini, pentru că Arsenie petrece cu Însuşi Dumnezeu, iar cu Moise petrec îngerii lui Dumnezeu. Aşa Cuviosul Arsenie, înstrăinîndu-se de vederea şi de vorbirea omenească, cu mult mai mult se ferea de vederea şi de vorbirea femeiască, precum ne va arăta cuvîntul ce urmează.

O jupîneasă oarecare, bogată, dreptcredincioasă, înţeleaptă, temătoare de Dumnezeu şi cu viaţa cuviincioasă, auzind de Cuviosul Arsenie, a mers de la Roma în Alexandria, vrînd să vadă pe sfîntul bătrîn. Acolo a primit-o cu mare cinste arhiepiscopul Teofil, ca pe una ce era din casa celor dintîi senatori. Jupîneasa aceea a rugat pe arhiepiscop să înduplece pe stareţ să o primească cu dragoste ca pe o străină şi să o învrednicească binecuvîntării, deoarece se ostenise atît de multă cale pentru el. Deci, arhiepiscopul se sîrguia în tot chipul, să-i mijlocească ei acel lucru la stareţ, dar n-a putut nicidecum, pentru că se lepăda a o vedea, dar nici nu voia să audă de femeie.

Jupîneasa, luînd cunoştinţă de aceea, a poruncit să-i pună şaua pe calul său, zicînd: „Cred Dumnezeului meu că voi vedea pe Arsenie, pentru că n-am venit să văd om, fiindcă şi în cetatea noastră sînt mulţi oameni, dar vreau să văd prooroc. Şi de aceea am suferit atîtea osteneli pe mare”. Deci, s-a dus în pustia aceea. Cînd s-a apropiat jupîneasa de chilia cuviosului s-a întîmplat, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de era stareţul afară din chilie; iar ea, mergînd fără de veste, a căzut la picioarele lui. El cu mîhnire a ridicat-o şi, căutînd spre dînsa cu mînie, i-a zis: „Dacă ai voit să vezi faţa mea, vezi-o dar”. Iar ea de ruşine n-a putut să caute cu ochii spre faţa lui. Deci, stareţul a zis către dînsa: „Dacă ai auzit de faptele mele bune, acelea îţi erau de trebuinţă să le socoteşti şi să le urmezi. Dar de ce trebuinţă îţi era a vedea faţa mea? Şi cum ai îndrăznit să vii atîta cale depărtată? Nu ştii oare că eşti femeie şi nu ţi se cade să ieşi afară din casă? Pentru aceea ai venit aici ca, după ce te vei întoarce la Roma, să începi a te lăuda către celelalte femei, zicînd: „Am văzut pe Arsenie, şi astfel vei face mare cale femeilor, care vor vrea să vină la mine?”

Iar ea a răspuns: „Dacă Domnul îmi va da mie să mă întorc, nu voi lăsa pe nimeni să vină aici, ca să nu te supere pe sfinţia ta; iar eu mă rog ca tu să te rogi lui Dumnezeu pentru mine acum şi să mă pomeneşti întotdeauna în sfintele tale rugăciuni”. Răspuns-a stareţul: „Mă rog lui Dumnezeu ca să-ţi şteargă pomenirea ta de la inima mea”. Iar ea auzind aceasta, a plecat tulburată şi, mergând în cetatea Alexandria, s-a îmbolnăvit de necaz. Iar arhiepiscopul, înştiinţân- du-se că s-a îmbolnăvit jupâneasa, a mers la dânsa pentru a o cerceta şi a o întreba de pricina bolii. Iar ea i-a zis: „Mai bine mi-ar fi fost mie de n-aş fi venit aici, pentru că am rugat pe stareţul Arsenie să mă pomenească în rugăciunile sale, iar el mi-a zis: «Mă voi ruga lui Dumnezeu ca să-ţi şteargă pomenirea ta de la inima mea!» Şi iată eu pentru aceea mor de necaz”. Şi a grăit arhiepiscopul către dânsa: „Nu te mâhni de aceasta, o, fiică, că nu fără de pricină a zis aceasta sfântul stareţ, pentru că tu eşti femeie, iar prin femei diavolul face multe ispite sfinţilor bărbaţi. Deci, stareţul a zis acele cuvinte, cu dinadinsul păzindu-se de ispitele vrăjmaşilor; iar pentru sufletul tău se roagă şi se va ruga totdeauna”. Deci, jupâneasa, mângâindu-se cu acele cuvinte, s-a însănătoşit şi s-a dus cu bucurie întru ale sale.

Iar Cuviosul Arsenie petrecând în liniştea sa, cu tot gândul se adâncea în rugăciuni către Dumnezeu şi se aprindea cu dragoste de serafim către El, încât cu totul era încălzit de fierbinţeala gândirii de Dumnezeu. Odinioară un frate de la schit, mergând la chilia lui pentru o trebuinţă oarecare, s-a uitat pe o fereastră şi a văzut pe stareţul stând la rugăciune cu totul învăpăiat ca focul, şi s-a spăimântat. Şi era vrednic fratele de vedenia aceea căci, stând puţin, a bătut în uşă, şi, ieşind stareţul şi văzând pe fratele înspăimântat, 1-a întrebat: „De mult stai aici? N-ai văzut ceva?” Iar fratele a zis: „N-am văzut nimic”. Iar el, vorbind cu dânsul pentru ce îi era trebuinţă, 1-a eliberat.

Se mai spune de acest cuvios şi aceasta. Pe când era el în palatul împărătesc, nimeni din boieri nu purta mai bune haine decât el; iar după ce s-a lepădat de lume, nimeni din monahi nu purta haine mai proaste decât dânsul. Insă a păstrat încă oarecare puţină rămăşiţă din obiceiul cel lumesc; pentru că uneori punea picior peste picior când şedea şi-1 vedeau astfel fraţii, dar nu îndrăzneau să-1 îndrepteze pe el, de vreme ce era foarte cinstit de toţi. Deci, unul dintre dânşii, avva Pimen, a zis către ceilalţi: „Să mergem la avva Arsenie şi eu voi şedea înaintea lui astfel, după cum s-a obişnuit el a şedea; iar voi sămă certaţi pe mine, ca şi cum nu aş şedea bine, că atunci eu voi începe a-mi cere iertare şi stareţul se va îndrepta din aceea”. Deci au mers şi au făcut aşa. Iar Cuviosul Arsenie, cunoscând că nu se cade ca să şadă monahul astfel, de atunci s-a îndreptat.

Şi era atât de smerit, încât căuta învăţătură de folos şi de la cei simpli; pentru că, odată, vorbind cu un bătrân egiptean, cerea să-1 povăţuiască pe el, cum ar fi putut să gonească de la sine gândurile cele neplăcute lui Dumnezeu. Văzând aceea alt frate, i-a zis lui mai pe urmă: „Pentru ce, părinte, fiind atât de iscusit în Scriptură, ştiind bine limba grecească şi latinească, întrebi pe un om simplu pentru îndreptarea gândurilor tale?” Răspuns-a cuviosul: „învăţătura cea grecească şi cea latinească o ştiu, iar alfabetul pe care acel simplu îl ştie, încă nu am putut a-1 învăţa!” Aceasta o zicea sfântul, adeverind că smerenia este începătură a tuturor faptelor bune, precum şi alfabetul este începătura cărţilor. Şi, chiar dacă ar şti cineva toată înţelepciunea lumească, dar de nu va avea smerită cugetare adevărată, acela nu va putea să afle mântuitoarea cale către Dumnezeu.

Cuviosul mai avea pe lângă smerenia sa şi umilinţă mare, pentru că în toată vremea vieţii sale, şezând şi lucrând lucrul mâini­lor, ţinea un şervet în sân, cu care ştergea lacrimile cele ce curgeau din ochii lui, fiindcă plângea întotdeauna. Şi petrecea lucrând toată ziua şi rugându-se toată noaptea. Puţin somn primea câteodată, iar când avea nevoie să doarmă, zicea către somn: „Vino aici, robule cel rău, dar să nu zăboveşti la mine!” Astfel şezând, dormita puţin, apoi degrabă scuturând somnul de la ochi, se scula, se ruga şi zicea către ucenici: „Monahului îi este destul să doarmă un ceas!” Iar când venea ziua Duminicii, se scula din seara sâmbetei la rugăciune şi, întinzându-şi mâinile în sus, lăsa soarele după sine, şi astfel şedea până ce soarele răsărea în faţa lui.

Lucrarea de mâini a cuviosului bătrân era împletirea de coşniţe şi de funii din frunze de finic. El nu schimba apa în care îşi muia frunza cea de finic până la anul, fără numai turna câte puţină. Şi îi ziceau lui unii din fraţi: „Pentru ce, părinte, nu schimbi apa finicului, oare nu simţi că miroase greu în chilia ta?” Iar sfântul le răspundea lor: „în locul tămâiei şi a mirurilor celor binemirositoare, pe care în lume bine le-am mirosit, acum se cade să miros putoarea aceasta, ca în ziua înfricoşatei judecăţi, să mă izbăvească Domnul de putoarea cea nesuferită a iadului”.

Pe acest părinte de multe ori îl supărau diavolii, aducându-i oarecare ispitiri. Deci, odată, fratele care îi slujea, apropiindu-se de chilie, a auzit pe bătrânul, strigând către Dumnezeu: „Nu mă lăsa pe mine, Doamne, că nici un bine n-am făcut înaintea Ta! Ci dă-mi mie după darul Tău, ca măcar de acum să pun început bun!

S-a întâmplat odată că s-a îmbolnăvit Cuviosul Arsenie. Şi, mergând clericii, l-au luat şi l-au adus aproape de biserică, în bolniţă, ca să-i slujească lui. Şi l-au aşezat pe un pat cu aşternut, punând sub capul lui o pernă moale. Deci a mers la dânsul un frate ca să-1 cerceteze şi, văzând pe cuviosul culcat pe pat cu aşternut şi pernă moale sub cap, s-a smintit, zicând: „Oare acesta este avva Arsenie? Şi oare pe acest fel de pat moale se culcă?” Şi înţelegând aceasta preotul bisericii, a luat deosebi pe fratele acela şi 1-a întrebat pe el, zicând: „Frate, când ai fost în lume, ce rânduială aveai? Şi ce fel ţi-a fost viaţa ta?” Iar el a zis: „Am fost păstor de dobitoace şi mi-am petrecut zilele mele în multe osteneli şi griji”.
Iarăşi 1-a întrebat pe el preotul: „Dar acum cum petreci în chilia ta?” Iar el a zis: „Vieţuiesc întru odihnă, având cele de trebuinţă şi mă odihnesc fără de grijă”. Zis-a lui preotul: „Acesta pe care îl vezi – avva Arsenie -, când era în lume, a fost tată al împăraţilor şi îi stăteau lui înainte o mie de slugi îmbrăcate în haine luminoase şi încinse cu brâie de aur şi cu gherdane, iar aşternutul lui era de mult preţ şi bogăţie la dânsul era fără de număr. Iar tu ai fost unul dintre cei săraci, păscând dobitoacele, şi n-ai avut o odihnă ca aceasta în lume, precum ai acum în călugărie. Deci, tu acum te odihneşti după ostenelile cele din lume, iar avva Arsenie se osteneşte după odihna şi îndestularea cea luminoasă şi pătimeşte în sărăcie!” Deci fratele acela umilindu-se, s-a închinat preotului, cerându-şi iertare şi zicând: „Cu adevărat, părinte, aşa este. Eu am venit de la osteneli la odihnă, iar ava Arsenie a venit de la odihnă la osteneli!” Şi folosindu-se fratele acela, s-a dus.

Într-o vreme a venit năvălirea barbarilor asupra părţii aceleia şi fugeau părinţii prin cetăţi şi prin locuri apărate, lăsând schitul. Iar cuviosul n-a voit să iasă din pustie la cetăţi, zicând: „Dacă Dumnezeu nu mă va păzi pe mine, apoi pentru ce vieţuiesc pe pământ?” Şi au pustiit barbarii schitul, iar pe Cuviosul Arsenie nici unul din barbari nu l-au putut afla într-acea pustie, pentru că Dumnezeu acoperea pe robul Său. Apoi, gândind în sine ca să nu fie lăudat de ceilalţi părinţi şi să nu crească întru dânsul oarecare slavă deşartă, a apucat calea aceea pe care au fugit şi ceilalţi părinţi. Şi plângea pentru pustiirea schitului, zicând: „Lumea a pierdut Roma, iar monahii au pierdut schitul”. După plecarea barbarilor, iarăşi s-au întors părinţii la locurile lor şi, înnoind pe cele risipite, vieţuiau ca mai înainte. Asemenea s-a întors în chilie şi Cuviosul Arsenie.

Cuviosului Arsenie i s-a adus din Roma o diată a unui oarecare boier, rudenia lui, care, murind, i-a lăsat multe bogăţii şi averi ca să le împartă precum va voi. Iar stareţul luând acea diata, voia să o rupă; dar trimisul a căzut la picioarele lui, zicând: „Rogu-te pe tine, părinte, să nu rupi diata, ca să nu fie căutată de la mine de cei ce m-au trimis”. Atunci cuviosul i-a dat lui diata întreagă, zicând: „Eu mai înainte decât acela am murit, şi cum el, nu demult murind, mă face pe mine cu diata aceea moştenitor al averilor sale, fiind eu mort”. Şi a întors înapoi pe trimisul acela cu diata.

Cuviosul nu locuia totdeauna în acelaşi loc; ci, uneori din pustia schitului se muta la alte locuri mai liniştite, fugind de cei ce veneau şi-1 supărau. Şi petrecea la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon, în preajma cetăţii Memfis, asemenea şi în Canopul Alexandriei şi prin alte locuri pustii, şi iarăşi se întorcea la schit, dar nimeni nu putea să ajungă chipul vieţuirii lui.

Şi şezând el în părţile cele de jos ale Egiptului şi neputând să sufere supărările celor ce veneau la dânsul şi-i tulburau liniştea, a voit să-şi lase chilia şi să se ducă aiurea. Deci, neluându-şi nimic, a ieşit, zicând către cei doi ucenici ai săi, Alexandru şi Zoil: „Tu, Alexandre, să rămâi aici, iar tu, Zoil, să mergi cu mine la râu şi să-mi cauţi o corabie care merge la Alexandria şi pe urmă te vei întoarce la fratele tău, Alexandru”. Deci ucenicii lui s-au tulburat de aceste cuvinte, însă nu îndrăzneau să întrebe pe stareţ pentru ce se desparte de dânşii. Şi a plecat stareţul în părţile Alexandriei, dar a căzut într-o boală mare, în care a zăcut multă vreme. Iar ucenicii lui, Alexandru şi Zoii, cei ce rămăseseră în chilie, se întrebau între ei, dacă n-a mâhnit cineva dintre dânşii pe cuviosul stareţ cu vreo neascultare. Şi neaflând între ei nici o pricină, se mâhneau de plecarea stareţului. Iar după ce cuviosul s-a însănătoşit, a zis în sine: „Mă voi duce iarăşi la ucenicii mei”. Şi, sculându-se, s-a dus.

Şi fiind el aproape de râu şi din întâmplare mergând oameni mireni pe acea cale, o femeie arabă oarecare s-a atins de cojocul cuviosului; iar stareţul, mâhnindu-se, a certat-o că a îndrăznit de s-a atins de haine călugăreşti, fiind femeie. Şi i-a zis lui aceea: „Dacă eşti monah, apoi du-te în munte pustiu!” Şi umilindu-se stareţul de cuvintele ei, grăia în sine, repetând adeseori cuvintele femeii aceleia: „Dacă eşti monah, Arsenie, du-te în munte şi sălăşluieşte-te în pustie”. Şi a mers la un loc ce se numea „piatră”, unde petreceau ucenicii lui; şi acolo l-au întâmpinat Alexandru şi Zoil, care, căzând la picioarele lui, plângeau. Şi a plâns şi stareţul, căzând pe grumajii lor. Şi au zis ucenicii către stareţ: „Ducerea ta de la noi, părinte, multă mâhnire ne-a făcut nouă, pentru că ne ziceau părinţii: «Nu s-ar fi dus de la chilia sa avva Arsenie, dacă ucenicii nu l-ar fi mâhnit pe el prin a lor neascultare şi nesupunere»”. Grăit-a stareţul către dânşii: „Şi eu am înţeles aceasta, fiilor, cum că părinţii astfel zic de voi, şi pentru aceasta m-am întors la voi, şi vor zice acum părinţii de mine: Porumbelul cel ce a zburat din corabia lui Noe, neaflându-şi odihnă picioarelor sale, iarăşi în corabie la Noe s-a întors”. Şi s-au mângâ­iat ucenicii şi au petrecut toţi împreună până la sfârşitul vieţii cuviosului.

Şezând Cuviosul Arsenie în chilia sa, i s-a descoperit lui de la Dumnezeu acestea: A auzit un glas, zicând către dânsul: „Ieşi din chilie, ca să-ţi arăt lucrurile omeneşti”. Şi ieşind stareţul, s-a făcut ca într-o uimire şi a văzut pe îngerul lui Dumnezeu luându-1 de mână şi ducându-1 la un loc şi i-a arătat lui un om arap, tăind lemne şi făcând o sarcină mare; iar arapul încerca să ia sarcina aceea pe spate şi s-o ducă, dar nu putea, fiindcă era grea. Deci el, în loc ca să ia lemne din sarcină şi să o facă mai uşoară, iarăşi tăia lemne şi adăuga la sarcină şi o făcea mai grea decât întâi. Şi iarăşi, încercând s-o ridice şi neputând, mai multe lemne punea şi îngreuna sarcina.

Şi ducând îngerul Domnului pe fericitul Arsenie de acolo, i-a arătat lui un alt om care, stând la un puţ şi scoţând apă, o turna într-un vas crăpat şi spart. Iar apa curgea din vas şi se întorcea înapoi în puţ, iar cel ce o scotea, se ostenea în zadar. Iarăşi îngerul a arătat stareţului altă vedenie: Se vedea o biserică stând deschisă şi doi bărbaţi călări pe cai, ducând o bârnă în curmeziş. Şi amândoi voiau să treacă prin uşile bisericii, dar nu puteau, fiindcă lemnul era de-a curmezişul; iar unul cu altul nu se învoia, ca să îndrepteze lemnul în lungimea drumului şi să meargă înainte pe uşă. Şi voind amândoi să intre deodată, mergeau în curmeziş, şi pentru aceea au rămas afară de uşi, neputând să intre în biserica cea deschisă.

Deci stareţul a întrebat pe îngerul ce-1 ducea pe el: „Ce este această vedenie?” Şi i-a tâlcuit lui îngerul astfel: „Aceşti oameni care au dus bârna, cu chipul sunt bărbaţi îmbunătăţiţi, însă mândri, nevoind să se smerească unul altuia. Pentru aceea nu intră întru împărăţia cerului, ci rămân afară pentru mândria lor, prin care ei toată fapta lor cea bună o pierd. Iar cel ce scotea apă şi o turna în vasul cel spart, înseamnă omul care are fapte bune, însă de păcate nu se părăseşte; pentru aceea în deşert se osteneşte, de vreme ce cu păcatele îşi pierde plata sa, pe care avea să o câştige de la Dumnezeu. Iar arapul care tăia lemne şi adăuga sarcină la sarcină, închipuie omul, care petrece în multe păcate şi, în loc de pocăinţă, adaugă mai mari fărădelegi peste fărădelegile sale cele mai dinainte”. Această vedenie o spunea Cuviosul Arsenie ucenicilor săi spre folos, ca şi cum ar fi fost văzută de un alt stareţ, iar nu de el.

Încă şi altă înfricoşată descoperire, care se întâmplase altor părinţi pentru dumnezeieştile Taine ale lui Hristos, o spunea astfel: „A fost într-un schit un stareţ minunat cu viaţa şi slăvit între părinţi pentru faptele cele bune ale sale. Acela, din neştiinţa sa – pentru că era prea simplu şi neiscusit în dumnezeiasca Scriptură – se smintea cu necredinţa pentru Preacuratele Taine, zicând că pâinea pe care o primim din dumnezeiescul Altar şi paharul, cu care ne împărtăşim, nu este adevăratul Trup şi Sânge al lui Hristos, ci numai închipuire a Trupului şi a Sângelui Lui. Auzind aceasta doi stareţi iscusiţi, ziceau între ei că nu cu răutate grăieşte stareţul acestea despre Sfintele Taine, ci din simplitate şi din neştiinţă; şi se sârguiau să-1 îndrepteze pe el în aceea. Şi s-au dus la dânsul şi, vorbind şi altele pentru folosul sufletului, au început a zice şi aceasta: «Am auzit, părinte, un cuvânt necuviincios despre un frate, că ar fi zis că pâinea pe care o primim şi paharul pe care îl bem din Sfântul Altar, nu este Trupul şi Sângele lui Hristos, ci numai o închipuire».

Iar stareţul a răspuns: «Eu sunt cel ce am zis aceasta». Iar ei l-au rugat, zicând: «Să nu crezi aşa, părinte, ci într-acest chip, precum ne-a dat nouă Sfânta Biserică sobornicească. Pentru că noi credem şi mărturisim că pâinea este adevărat Trupul lui Hristos şi vinul în pahar este adevărat Sângele Lui; iar nu închipuire a Trupului şi a Sângelui». Şi îi aduceau pentru aceea multe cuvinte din dumnezeiasca Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, dovedind necredinţa lui, dar el în simplitatea sa zicea: «De nu mă voi încredinţa cu însuşi lucrul, nu voi crede».

Atunci bătrânii i-au zis: «Părinte, să ne rugăm darului Dumnezeu pentru aceasta noi toţi aceştia trei, postind o săptămână, ca să-ţi descopere ţie această Taină; şi credem că-ţi va descoperi, nevoind să-ţi pierzi ostenelile tale de mulţi ani». Şi a primit stareţul cu bucurie cuvântul acesta şi s-au închis fiecare în chilia sa, postind şi rugându-se toată săptămâna. Şi stareţul acela zicea în rugăciunea sa cea către Dumnezeu: «Doamne, Tu ştii că nu din răutate nu cred, dar cu mintea mea proastă nu pot înţelege şi pătrunde taina aceasta. Deci arată-mi mie, după bunătatea Ta, singur adevărul, ca nu mă rătăcesc cu necredinţa». Asemenea şi cei doi stareţi rugându-se, ziceau: «Doamne, arată fratelui nostru această taină a Ta, ca să nu rămână în necredinţă şi să nu-şi piardă osteneala sa cea îmbunătăţită». Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea lor şi le-a descoperit această înfricoşată taină astfel: După ce s-a sfârşit săptămâna postirii lor şi a rugăciunilor, sosind ziua Duminicii, au intrat toţi acei trei stareţi în biserică la dumnezeiasca Liturghie şi împreună au stat la un loc.

Şi li s-au deschis lor ochii, şi când s-a pus pâinea pe Sfânta Masă, au văzut un Prunc mic. Şi, întinzând mâna preotul ca să frângă pâinea, au văzut pe îngerul Domnului pogorându-se din cer, având în mâini un cuţit, şi, junghiind Pruncul, I-a turnat Sângele în pahar. Şi când preotul frângea pâinea, îngerul sfărâma Trupul în părticele; iar când fraţii au mers să se împărtăşească cu Sfintele Taine, a mers şi părintele care nu credea şi, luând în mână carne crudă şi sângerată şi văzând în pahar sânge, temându-se a strigat, zicând: «Cred, Doamne, că pâinea este Trupul Tău şi vinul este Sângele Tău».

Şi îndată carnea s-a făcut pâine şi sângele vin şi s-a împărtăşit cu multă frică şi cu umilinţă. Iar părinţii i-au zis: «Ştie Hristos Dumnezeu că neamul omenesc nu poate să mănânce carne crudă, nici să bea sânge; de aceea îşi dă Preacuratul Său Trup sub chipul pâinii şi Sângele Său cel făcător de viaţă sub chipul vinului, ca să-1 poată primi cei ce se împărtăşesc cu credinţă». Pentru aceasta ei au dat laudă lui Hristos Dumnezeu, că n-a lăsat pe stareţul cel îmbunătăţit să piară cu necredinţa”.

Un frate oarecare a întrebat pe avva Arsenie pentru folosul sufletului; iar fericitul i-a zis: „Îngrijeşte-te în tot chipul ca, cele făcute înăuntru în mintea ta, să fie plăcute lui Dumnezeu şi cu înlesnire vei birui păcatele cele dinafară”. Aceasta o zicea sfântul, arătând că toate patimile păcatelor se nasc din voinţa minţii şi din gândurile cele spurcate ale ei, care, primindu-se în inimă, se ţin cu îndulcire; iar cel ce-şi îndreptează mintea sa către Dumnezeu şi izgoneşte îndată gândurile cele spurcate, îşi taie patimile şi biruieşte poftele păcatelor.
Stareţul a mai zis: „De vom căuta pe Dumnezeu cu adevărat, El singur va veni la noi şi-L vom vedea; şi dacă îl vom ţine pe El la noi prin viaţă curată, va petrece împreună cu noi”.

Alt stareţ a întrebat pe avva Arsenie: „Părinte, ce voi face? Căci mie îmi zic gândurile: «Eşti bătrân şi nu poţi să posteşti, nici să te osteneşti din pricina bătrâneţii. Deci du-te de cercetează bolnavii, pentru că acesta este semnul dragostei»”. Iar cuviosul, înţelegând că gândul acesta este din meşteşugire diavolească, a zis acelui stareţ: „Mănâncă, bea, dormi, nu lucra, decât numai să nu ieşi din chilia ta”. Acestea le zicea sfântul, pentru că ştia că monahul, ieşind din chilie şi apropiindu-se de locaşurile mireneşti, îl încurcă vrăjmaşul cu multe curse, spre sminteală şi cădere. Deci, nu se cuvine aceluia ce a murit pentru lume, să iasă afară din chilia şi din mănăstirea sa, fără de pricină, precum cel mort nu iese afară din mormântul său. Iar monahul care umblă afară din mănăstire, după voia sa, este cu adevărat mort, pentru că a murit cu sufletul.

Sfântul iarăşi zicea: „Sunt mulţi care se sârguiesc a-şi păzi curăţia trupească, de aceea îşi omoară trupul lor cu postiri/ cu privegheri şi cu multe osteneli. Dar sunt puţini cei ce-şi păzesc sufletul de spurcăciunea păcatului slavei deşarte, de iubirea de cinste, de iubirea de argint, de zavistie, de ura de fraţi, de mânie, de pomenirea de rău, de osândire şi de mândrie. Unii ca aceştia, pe dinafară sunt curaţi cu trupul, iar cu sufletul sunt foarte spurcaţi. Şi sunt asemenea cu mormintele cele văruite, care pe dinăuntru sunt pline cu oase împuţite. Fericit este cel ce se sârguieşte, ca precum trupul, aşa şi sufletul să îl păzească curat de toată spurcăciunea; pentru că cei curaţi cu inima, iar nu numai cu trupul, sunt fericiţi, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Un frate a zis cuviosului: „Părinte sfinte, am învăţat cuvinte din cărţi şi din psalmi şi mă sârguiesc să le citesc cu osârdie. Dar citindu-le pe acelea, nu am umilinţă, fiindcă nu înţeleg puterea dumnezeieştii Scripturi, şi de aceea mă scârbesc foarte”. Răspuns-a lui fericitul: „Fiule, se cade ca neîncetat să te deprinzi la citirea cuvintelor Domnului, măcar că nu le înţelegi puterea şi nu ai umilinţă. Pentru că am auzit ceea ce zice avva Pimen şi ceilalţi Sfinţi Părinţi, că descântătorii cei ce s-au obişnuit a descânta şerpii, ei nu înţeleg acele cuvinte pe care le grăiesc; iar şerpii, auzind puterea cuvintelor, le cunosc cu simţirea şi se îmblânzesc, dându-se în mâinile lor. Aşa facem şi noi. Măcar că nu înţelegem puterea cuvintelor dumnezeieştii Scripturi, însă, când le avem pe ele neîncetat în gurile noastre, diavolii auzindu-le, se înfricoşează şi fug de la noi, nesuferind cuvintele Sfântului Duh, Care a grăit prin robii Săi, proorocii şi apostolii”.

Şi apropiindu-se vremea mutării lui la Dumnezeu, a zis uceni­cilor săi: „Să nu faceţi pentru mine acel fel de pomenire, ca să puneţi masă şi să chemaţi fraţii la mâncare şi la băutură. Numai de aceasta să vă îngrijiţi, ca să se săvârşească aducerea dumnezeieştilor jertfe, pentru păcătosul meu suflet”. Auzind acestea, ucenicii s-au tulburat şi au început a plânge. Iar el le-a zis: „Nu plângeţi, fiilor, că încă n-a venit ceasul sfârşitului meu, însă este aproape”. Deci, l-au întrebat ucenicii: „Părinte, cum te vom îngropa?” Iar el le-a zis: „Nu ştiţi oare să mă legaţi de picioare cu o funie şi să mă aruncaţi în munte?”

Iar după ce i s-a apropiat moartea, a început a se teme şi a plânge. Şi văzându-1 ucenicii plângând, l-au întrebat: „Oare şi tu te temi de moarte, părinte?” El a răspuns către dânşii: „Frica aceasta cu adevărat a fost în mine în toate zilele călugăriei mele, din ziua în care am luat asupra mea acest chip”. Şi a adormit Cuviosul părinte Arsenie cu somn de cinstită moarte, dându-şi sfântul său suflet în mâinile Domnului, Căruia I-a slujit cu osârdie. Şi auzind avva Pimen că s-a mutat avva Arsenie, a lăcrimat şi a zis: „Fericit eşti, avva Arsenie, că ai plâns în toate zilele vieţii tale! Pentru aceasta în veci te vei veseli; căci cel ce nu plânge aici de voie, acolo fără de voie va plânge în munci, dar fără nici un folos!”

Se povesteşte de Cuviosul Arsenie şi că acest cuvânt era la el adeseori, căci zicea către sine: „Arsenie, la ce ai venit aici? N-ai venit la odihaă, ci la osteneli; nu la lenevire, ci la nevoinţă. Deci nevoieşte-te, deci osteneşte-te şi nu te lenevi”. încă şi aceasta o spunea sfântul: „De multe ori m-am căit de cuvântul pe care îl grăiam, iar de tăcere, niciodată!”

Avva Daniil povestea despre dânsul: „Niciodată nu voia să grăiască vreo întrebare din carte, măcar deşi putea, fiindcă ştia bine dumnezeiasca Scriptură; însă tăcea, ca să nu se arate înţelept în cărţi. Nici nu scria vreo scrisoare la cineva, socotindu-se prost şi neştiutor, pentru Hristos. Nici de slujba altarului nu se atingea, măcar că era sfinţit pentru aceasta, ci cu monahii cei nesfinţiţi se apropia la dumnezeieştile Taine; şi aceasta o făcea din smerenia sa cea mare. Iar când mergea în biserică la soborniceasca cântare, se punea după un stâlp, ca nici el să nu vadă pe cineva la faţă, nici faţa lui să n-o vadă nimeni”.

Şi era vederea lui îngerească, ca şi a lui Iacov cel din Legea Veche; cu totul era cărunt, curat la trup şi uscat din înfrânarea cea mare; barba o avea mare până la brâu; iar perii de la ochi îi căzuseră din cauza plânsului din toate zilele; era înalt la stat şi gârbov de bătrâneţe. El a avut un sfârşit fericit, vieţuind în călugăreştile osteneli cincizeci şi cinci de ani; cu postul şi cu rugăciunile plăcând lui Dumnezeu. în schit a petrecut patruzeci de ani la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon; în spatele cetăţii Memfis zece ani, iar trei ani a vieţuit în Canopul Alexandriei. întorcându-se iarăşi în Troghin a petrecut doi ani şi a adormit acolo întru Domnul, având vârsta de o sută de ani şi mai bine. El a fost bărbat bun, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne învrednicim şi noi a câştiga iertare de păcate şi viaţa veşnică de la Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.