Pomenirea unui sfânt este un eveniment important pentru Biserică și, mai ales, pentru enoria care sărbătorește și primește binecuvântarea sfântului în numele căruia a fost sfințită Biserica, dar și prilej de bucurie și de comunicare între membrii acesteia. Așa cum se știe, Biserica alege ca zi de cinstire a sfinților ziua plecării lor din această lume deșartă, zi în care aceştia „se nasc” la viața dumnezeiască veșnică pe care, de altfel, o trăiesc de aici, de pe pământ. Acest lucru arată că sfinții, ca toți oamenii, continuă să trăiască și după ieșirea sufletului din trup, fapt dovedit de moaștele lor nestricăcioase, care răspândesc un miros bineplăcut și săvârșesc minuni.
De-a lungul vieții lor pământești, sfinţii au luptat să dobândească comuniunea existențială cu Dumnezeu-Sfânta Treime, învingând și destrămând uneltirile diavolului prin puterea harului lui Dumnezeu, care locuiește înlăuntrul lor.
În unele icoane, Sfânta Marina este reprezentată ținându-l pe diavol de coarne, batjocorindu-l și rușinându-l. Aceasta arată că diavolul este neputincios și că oamenii, aparent fără putere, ca niște copii mici, pot să-l învingă și să-l umilească prin puterea lui Hristos.
Sfânta Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei în timpul domniei împăratului Claudius al II-lea (270 d. Hr.). Murind mama ei la câteva zile după naștere, tatăl, care era închinător la idoli, a încredințat educația acesteia unei femei deosebite, fără să știe, desigur, că aceea era creștină. Astfel, Sfânta Marina a învățat adevărul evanghelic de la o vârstă fragedă, iar la vârsta de cinsprezece ani i-a mărturisit tatălui ei că este creștină. Acela a fost încercat, la început, de sentimentul uimirii, apoi, de cel al mâniei și al răzvrătirii, şi a încetat să o mai considere copilul lui.
Prefectul Olímvrios a fost informat despre acest lucru, dând poruncă să fie închisă în temniță. Văzând-o însă, şi orbit fiind de frumusețea ei, i-a cerut să-i devină soție, dar mai întâi să se lepede de Hristos. Sfânta Marina, împotrivindu-se oricărei încercări a acestuia de a o convinge să renunțe la credință și să se închine idolilor, îi răspundea Prefectului cu îndrăzneală, spunându-i: „sunt creștină”. Prefectul a poruncit să fie supusă la chinuri grele. Au atârnat-o şi i-au sfâșiat carnea, apoi au aruncat-o în temniță; pentru că rămânea neclintită în credință, au ars-o cu torțele aprinse. Rănile i s-au vindecat imediat, iar mulți dintre cei prezenți, văzând minunea, au crezut în Hristos. Prefectul, orbit de ură, a poruncit să i se taie capul, desăvârșindu-se în acest chip și luând cunună mucenicească.
Viața și purtarea Sfintei Marina ne îndeamnă să subliniem următoarele aspecte:
Toate câte a creat Dumnezeu sunt „bune foarte”. Răul care există în lume nu este creația lui Dumnezeu, ci rezultatul păcatului, al neascultării omului față de voia lui Dumnezeu și al apostaziei acestuia de la viața dumnezeiască veșnică.
Demonii (oștirea îngerească a lui Lucifer) au fost la început îngeri de lumină, dar din cauza mândriei, au căzut din harul lui Dumnezeu. De atunci, aceştia încearcă prin toate mijloacele viclene să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu. Nu pot face însă rău nimănui, decât dacă cineva se predă de bună voie în mâinile lor și nici nu pot prinde putere asupra celui care luptă să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu dă din când în când putere diavolului ca să-i tachineze pe credincioși. În felul acesta, le încearcă libertatea, le întărește credința și voința pentru a se putea angaja cu mai multă râvnă în lupta duhovnicească. În plus, învață și să se roage, pentru că în ispite, omul obișnuiește să apeleze la Dumnezeu, la Maica Domnului și la sfinți, cerându-le ajutorul și ocrotirea. Prin urmare, diavolul devine, fără să vrea, dascăl al rugăciunii.
În zilele noastre, se observă din păcate un fenomen trist de implicare al tinerilor, chiar și al copiilor, în cultul satanist, prin muzica laudativă la adresa diavolului sau prin deghizările acestora în demoni etc. De asemenea, mulți credincioși, precum și clerici, preferă, așa cum reiese din omiliile lor, să se ocupe mai mult de diavol și de antihrist, decât de Hristos, astfel încât le crează o stare de confuzie oamenilor, dar și teamă copiilor și celor care sunt mai slabi în credință.
Predica Bisericii trebuie să fie pozitivă, hristocentrică, ceea ce înseamnă că ar trebui să evidențieze Persoana lui Hristos, învățând cine este Hristos și cum se poate ajunge la comuniunea existențială cu El. Trebuie să învețe, de asemenea, că Hristos nu este pur și simplu un Om bun, un Învățător sau un revoluționar social, așa cum susțin unii, ci este Dumnezeu-Om, a doua Persoană a Sfintei Treimi, care fiind Dumnezeu desăvârșit, după Întrupare S-a făcut și Om desăvârșit, pentru a zădărnici lucrările diavolului și a izbăvi pe om din tirania păcatului, a diavolului și a morții. Comuniunea cu Hristos este posibilă în Biserică prin ascultare, viață duhovnicească și prin punere în practică a învățăturilor Bisericii.
Mândria ține departe pe om de Biserică și de adevărata închinare la Dumnezeu și îl împinge să se închine, în mod conștient sau nu, diavolului. În schimb, prin smerenie, omul obține „izbânda împotriva diavolilor” și mântuirea.
Sursa: www.ziarullumina.ro