„Slava în viaţa aceasta e mai neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşarta ca visul; ridică-ti aşadar mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, si anume pe cea cerească. Aşadar, dacă voieşti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate sa-ţi vină apoi şi cea de pe pământ.” (Sfântul Nicolae Velimirovici)
Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, pe care Biserica noastră o cinstește în prima Duminică după Cincizecime, a reunit în rugăciune obştea Mănăstirii Suruceni și credincioșii veniți pentru a participa la Sfânta Liturghie. Este firesc ca după Rusalii să fie cinstiți toți cei care au atins sfințenia, prin conlucrarea cu Duhul Sfânt, Care s-a revărsat peste lume după evenimentul Cincizecimii. Toți aceștia au devenit pentru noi exemple vii ale faptului că sfințenia poate fi dobândită de fiecare creștin și că ea nu este un privilegiu al anumitor oameni, cu anumite calități sau chemări.
Despre acest lucru ne spune și IPS Hierotheos Vlachos: „Roada Duhului Sfânt la Cincizecime este sfinţirea omului. Acesta este scopul Botezului. Acum, lucrul ăsta a ajuns doar scopul monahilor, „meseria” lor de bază. Adică, cum, n-ar trebui toţi să ajungem sfinţi? Numai călugării? Dar ce înseamnă asta? N-au toţi, adică, nevoie de tămăduire? E ca şi cum am avea cancer, şi spunem că numai doctorii au dreptul la tratament, nu fiecare. Care ştiinţă medicală ar accepta să trateze doar un grup de oameni? Tămăduirea este pentru toţi bolnavii. Scopul Bisericii, adică îndumnezeirea-sfințirea omului, este scopul inițial al creării celor întâi-zidiți.”
Calea creștinilor este “calea sfinților” (Evrei 8,8) afirmă și Sfântul Iustin Popovici: „Viața după Evanghelie, viața sfântă, viața dumnezeiască – aceasta este viața naturală și normală pentru creștini. Prin vocația lor, creștinii sunt sfinți. Această veste bună și poruncă se aude din toată Evanghelia Noului Testament. Chemarea noastră este aceea de a ne sfinți în întregime, sufletul și trupul. Și acest lucru nu constituie o minune, ci natura și logica credinței evanghelice.”
Sfințenia este starea firească a omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Iar „voia lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea voastră” (I Tes. 4, 3). Noi împlinim această voie atunci când săvârșim ceea ce este sfânt, ceea ce sfințește și luminează. A trăi în duhul Evangheliei, asemenea Sfinților, înseamnă a ne transforma în lumină, devenind sursă de lumină pentru noi înșine și pentru ceilalți, asemenea Sfântului Ierarh Dionisie Erhan, un vrednic păstor de suflete, ale cărui sfinte moaște sunt păstrate la Mănăstirea Suruceni.
Sfântul Sofronie Saharov spunea că „sfințenia omului începe atunci când trăiește propriul iad al păcatelor, când își descoperă propria întunecime lăuntrică și se trezește, în el, dorul după lumină, după restaurare și după frumusețea pe care o vede la Dumnezeu și și-o dorește și el”. Aceasta ar trebui să fie cea mai arzătoare dorință a noastră: de a ne sfinți viața, de a ne strădui să fim ai lui Hristos!