„Sub pământ apui,
Cel ce ai făcut pe om cu mâna,
Ca pe oameni să-i înalţi din căderea lor,
Cu puterea Ta, Atotputernice.
În Sfânta şi Marea Vineri, în toate bisericile ortodoxe se săvârşeşte Denia Prohodului Domnului. Textul Prohodului, pe care marele teolog rus Serghei Bulgakov l-a numit „geniul creaţiei liturgice ortodoxe,ˮ este alcătuit din trei părţi de câte 73, 60, respectiv 43 de strofe şi surprinde diferite imagini ale pogorârii de pe Cruce şi înmormântării Domnului.
Slujba Prohodului este o mărturisire a durerii, dar și a nădejdii. Toată creația își pleacă fruntea în fața Jertfei de pe Cruce. Așa cum la Naștere a fost bucurie în cer și pe pământ, acum, în Vinerea Patimilor, toată făptura plânge. Această tânguire este exprimată în cuvintele adânci și pline de sens ale Prohodului, o slujbă de înmormântare care nu se adresează doar unei memorii, ci unei prezențe tainice a Celui Răstignit, Care Se află cu trupul în mormânt, dar cu dumnezeirea pătrunde în cele mai de jos ale iadului, pentru a ridica pe cei ținuți în moarte.
Prohodul nu este doar o cântare de plângere, ci și o vestire a biruinței. Privirea credinciosului nu se oprește la Cruce și la mormânt, ci se îndreaptă către zorii Învierii. Această „noapte a tânguirii” este, în același timp, începutul nădejdii. Hristos, Dătătorul vieții, Se coboară până la temeliile morții, pentru a sfărâma porțile iadului și a reda omului viața pierdută.
Potrivit tradiției, după cântarea Prohodului Domnului are loc procesiunea de înconjurare a Bisericii cu Sfântul Epitaf, moment care simbolizează ducerea către mormânt a Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Epitaf, numit și Sfântul Aer, se așază pe Masa Sfântului Altar, ca un Trup din care s-a scurs viața. Se pecetluiesc Sfintele Uși cu așteptarea. În zori, vom gusta din Înviere. Să ne ținem inimile deschise…
„Pace în Biserici,
Lumii mântuire,
Prin Învierea-Ţi, dă-ne!”