„Ce mulţumire să avem dacă iubim pe cei ce ne iubesc, şi facem bine celor ce ne fac bine? Nu doar punem la loc ceea ce am luat? Dar ne-am şi luat plata! „Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplăta voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” Acestea sunt înălţimile la care vrea Hristos să-i ridice pe oameni! Iată învăţătura nemaiauzită înainte de venirea Lui. Iată slava vredniciei omeneşti, la care nici n-au visat înţelepţii lumii! Şi iată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, care topeşte inima într-o revărsare de lacrimi! “ (Sfântul Nicolae Velimirovici)
Duminica a XX-a după Cincizecime a reunit în duh de rugăciune obștea monahală și numeroși credincioși veniți la Mănăstirea Suruceni. Pericopa evanghelică din această Duminică este plină de semnificații duhovnicești, deși cuprinde doar șase versete din Evanghelia după Luca (6, 31-36). Fragmentul face parte din Predica de pe munte, în care Mântuitorul Hristos vorbește despre una dintre cele mai importante legi ale creștinismului: Legea dragostei. De cele mai multe ori, nu suntem capabili să-i iubim nici măcar pe cei din preajma noastră, pe cei din familia și neamul nostru, iar îndemnul Mântuitorului către iubirea vrăjmașilor ne pune în fața unor realități foarte greu de asumat. Hristos ne îndeamnă nu doar să răbdăm și să nu răspundem cu rău la rău, ci și să-i iubim pe cei care ne fac necazuri. Cum să iubești pe cel care te rănește, pe cel care te bârfește, pe cel care îți provoacă numai greutăți?
Iubirea vrăjmașilor este una dintre cele mai dificile porunci evanghelice, pentru că ne cheamă să depășim măsura obișnuită a relațiilor omenești. Suntem adesea tentați să răspundem după felul în care suntem tratați: să fim buni cu cei care ne sunt apropiați și să ne îndepărtăm de cei care ne rănesc. Însă iubirea la care ne cheamă Hristos nu se întemeiază pe meritul celuilalt și nici pe ceea ce putem primi în schimb. Ea ne îndeamnă să nu lăsăm răutatea semenilor să hotărască măsura propriei noastre iubiri.
Nu putem ajunge să împlinim această poruncă fără ajutorul și harul lui Dumnezeu. Despre acest lucru ne vorbește arhim. Zaharia Zaharou: „Poruncile lui Dumnezeu sunt de nepătruns pentru mintea omenească şi covârşesc puterile noastre de a le împlini, smerindu-ne chiar din clipa în care încercăm să ne apropiem de ele. Lucrarea lor este una cu totul aparte: ele zdrobesc orgoliul întunecatei noastre minţi şi inimi şi pregătesc calea harului, ca să vină şi să se sălăşluiască întru noi. Poruncile dumnezeieşti scot la iveală nedesăvârşirea noastră, neputinţa şi sărăcia noastră duhovnicească, şi ne silesc să strigăm din adâncul inimii la Dumnezeu, rugându-L să vină şi să împlinească El însuşi în noi aceste porunci. Altă cale în afară de aceasta nu există, după cuvântul Domnului: „Fără Mine nu puteţi face nimic.“
Potrivit învățăturii Sfântului Siluan, „mare este un singur lucru: a ne smeri și a înfrânge mândria care ne împiedică a iubi”. Porunca iubirii vrăjmașilor ne descoperă, astfel, cât de mult ne poate împiedica mândria să ne apropiem cu adevărat de aproapele nostru. Pentru a o împlini, trebuie să ne smerim până la capăt, făcând loc Duhului Sfânt înlăuntrul nostru.
„A iubi pe cel care te vrăjmăşeşte, – ne spune PS Ignatie, Episcopul Huşilor, – este măsura sfinţeniei unui om. Nu este simplu, omeneşte vorbind, mai ales dacă avem în noi deprinderea aceasta a răzbunării, a revanşei, şi imediat ne supărăm. Ne supărăm pentru că avem în noi un munte de egoism! Când eşti mândru, plin de sine, nu suporţi ca nimeni să te înveţe absolut nimic, eşti ca o stană de piatră, nu poate să pătrundă nimeni în sufletul tău. De aceea trăim dramele acestea, momentele de tensiune interioară, de frământare, şi nu avem linişte. Suntem atât de nemulţumiţi întotdeauna! Nu ai cum să îl iubeşti pe cel de lângă tine, dacă eşti om mândru, dacă nu ai smerenie, dacă nu te rogi.”
Pentru omul care se bizuie doar pe propriile puteri, iubirea vrăjmașilor rămâne o poruncă aproape imposibil de împlinit. Însă, atunci când se deschide lucrării lui Dumnezeu, ceea ce părea imposibil devine posibil prin harul Său. Această poruncă ne cheamă la o profundă transformare lăuntrică: să învățăm să nu mai privim omul doar prin prisma răului pe care ni l-a făcut, ci să dobândim, cu ajutorul lui Dumnezeu, puterea de a-l iubi chiar și atunci când, omenește vorbind, ne pare imposibil.
În cadrul Sfintei Liturghii, numeroși creștini s-au împărtășit cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
