„Domnul vine în lume ca să vindece lumea, să o reînnoiască şi să o învie din morţi. Cum vine El? El vine ca un Ocârmuitor, a Cărui armată merge înainte şi după El. Mulţimea cerească se îngrămădeşte în jurul Lui, înainte şi în urmă. […] Dar unde este armata Lui? – te vei întreba. Se află în jurul Lui, în spate şi înainte. Ei sunt mulţimile de îngeri minunaţi, care văd în Hristos pe Ocârmuitorul şi pe Împăratul lor.” (Sfântul Nicolae Velimirovici)
În Duminica dinaintea Botezului Domnului, numeroși credincioși au trăit bucuria duhovnicească a rugăciunii alături de obștea monahală a Mănăstirii Suruceni. Răspunsurile liturgice au fost date de corul de maici al așezământului monahal. Evanghelia acestei Duminici (Marcu 1, 1-8) ne duce în împrejurimile Iordanului, acolo unde răsuna glasul de chemare al Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, răscolind sufletul omenirii până în cele mai tainice profunzimi: „Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui” (Marcu 1, 3). Pregătire pe care o face cu discreția puterii pe care o degajă, chemând oamenii la pocăință și botezându-i spre iertarea păcatelor.
Pocăința nu este o simplă părere de rău pentru păcate ori simplu dezgust față de trecutul nostru păcătos: „Pocăința este trecerea hotărâtoare a vieții într-o nouă albie, de schimbarea deplină a tuturor valorilor din suflet și din inimă, unde în condiții obișnuite pe primul loc stau grijile lumești și scopurile vieții vremelnice, cu precădere materiale, toate cele înalte și sfinte, legate de credința în Dumnezeu și de slujirea lui, fiind împinse pe planul al doilea. Omul nu renunță la ele cu totul, ci își amintește de ele și le slujește pe furiș, cu teamă, în rarele clipe de luminare duhovnicească. Pocăința însă cere o schimbare radicală: pe primul plan să fie întotdeauna, peste tot, în toate, Dumnezeu. În spate, la urmă, să fie lumea și cerințele ei și asta doar dacă nu le putem izgoni cu desăvârșire din inimă. Altfel spus, pocăința cere crearea unui centru nou și unic în om, iar acest centru, spre care converg toate firele vieții, trebuie să fie Dumnezeu,” ne spune Sfântul Vasile al Kineșmei.
Dumnezeu a voit ca prin Sfântul Ioan Botezătorul să se săvârșească în poporul iudeu botezul pocăinței, ca pregătire pentru Botezul creștin. După cum Sfântul Ioan Botezătorul a fost Înaintemergător al Domnului Iisus Hristos, tot așa și botezul lui Ioan este înaintemergător sau pregătitor al Botezului creștin. Botezul în apă, practicat de Ioan ca semn al pocăinței pregătitoare spre iertarea păcatelor, trebuia completat cu Botezul în apă și în Duh Sfânt, prin care omul primește, în același timp, iertarea păcatelor, înfierea sau calitatea de fiu al lui Dumnezeu după har și arvuna învierii sufletului din moartea cauzată de păcat.
După încheierea slujbei, a fost oficiată Sfințirea cea mare a apei.
