Porunca lui Hristos, Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Mt. 5:48), trebuie înţeleasă nu relativ, nu într-un sens figurat, ca expresia unei oarecari „tendinţe” veșinice, ci în cel mai adânc înţeles fiinţial: ca mărturie a putinţei omului de a înfăptui până la desăvârşire chemarea sa, urmând lui Hristos-omul, Care însuşi a împlinit această poruncă (Eu poruncile Tatălui Meu am păzit, Io. 15:10) şi au şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl (Mc. 16:19), ceea ce în graiul Scripturii arată egalitatea. (Sf. Sofronie Saharov)
Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, rânduită de Biserica noastră în prima Duminică după Cincizecime, a reunit în rugăciune obștea Mănăstirii Suruceni și credincioșii veniți să participe la Sfânta Liturghie. Este firesc ca după Praznicul Rusaliilor să fie cinstiți toți cei care prin conlucrarea cu Duhul Sfânt, revărsat asupra lumii la Cincizecime, au ajuns la măsura sfințeniei. Ei sunt pentru noi mărturii vii că sfințenia nu este un privilegiu rezervat câtorva aleși, ci chemarea fiecărui creștin.
Despre acest adevăr vorbește și IPS Hierotheos Vlachos: „Roada Duhului Sfânt la Cincizecime este sfinţirea omului. Acesta este scopul Botezului. Acum, lucrul ăsta a ajuns doar scopul monahilor, „meseria” lor de bază. Adică, cum, n-ar trebui toţi să ajungem sfinţi? Numai călugării? Dar ce înseamnă asta? N-au toţi, adică, nevoie de tămăduire? E ca şi cum am avea cancer, şi spunem că numai doctorii au dreptul la tratament, nu fiecare. Care ştiinţă medicală ar accepta să trateze doar un grup de oameni? Tămăduirea este pentru toţi bolnavii. Scopul Bisericii, adică îndumnezeirea-sfințirea omului, este scopul inițial al creării celor întâi-zidiți.”
Această chemare la sfințenie este subliniată și de Sfântul Iustin Popovici, care numește viața creștină „calea sfinților”: „Viața după Evanghelie, viața sfântă, viața dumnezeiască – aceasta este viața naturală și normală pentru creștini. Prin vocația lor, creștinii sunt sfinți. Această veste bună și poruncă se aude din toată Evanghelia Noului Testament. Chemarea noastră este aceea de a ne sfinți în întregime, sufletul și trupul. Și acest lucru nu constituie o minune, ci natura și logica credinței evanghelice.”
Când pomenim sfințenia, când îi pomenim pe Sfinți, avem datoria să ne gândim și să avem noi înșine idealul de a fi sfinți, de a ne sfinți. Sfinții reprezintă cel mai puternic argument al existenței lui Dumnezeu. Fără ei, ce ar putea fi creștinismul, dacă nu un simplu cod moral sau o filosofie asemenea multor altora? Sfinții nu își „etalează” virtuțile pentru a avea noi motiv să-i admirăm, ci pentru a ne chema alături de ei, pentru a ne încredința că și locul nostru este acolo, la ospățul Împărăției.
În Predica de pe Munte, Mântuitorul ne arată că omul poate împlini poruncile lui Dumnezeu și își încheie cuvântul prin această chemare: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Nu ni se pune înainte un ideal imposibil de atins, ci ni se descoperă firescul vieții creștine atunci când ne asumăm, cu toată ființa noastră, chemarea de a fi „fii ai Celui Preaînalt” (Psalmul 81, 6).
Icoana Tuturor Sfinților este neîncăpătoare: în ea este loc pentru toți cei care răspund chemării lui Hristos și se străduiesc să trăiască după Voia Sa. Spre această sfințire suntem chemați și noi, prin lucrarea Duhului Sfânt în viața noastră, pentru ca Dumnezeu să fie „totul în toate”.
În cadrul Sfintei Liturghii, numeroși credincioși s-au împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
