Îndreptați-vă inimile spre primirea Evangheliei și nu va fi înecată mintea voastră de multa grijă a lumii! (Sfântul Efrem Sirul)
La Mănăstirea Suruceni s-au adunat Duminică, 30 octombrie 2022, numeroși credincioși pentru a participa alături de obștea monahală la Sfânta Liturghie. Evanghelia acestei Duminici ne pune înaintea ochilor duhovnicești taina cuvântului și taina seminței. Mântuitorul Hristos vorbește ucenicilor Săi despre firescul cu care Semănătorul aruncă sămânța, aceasta căzând parte lângă drum, altă parte în loc pietros, alta în mijlocul spinilor, iar altă parte în pământ bun, aceasta din urmă rodind însutit.
Textul Parabolei ne prezintă raportarea diferită a oamenilor la vestirea cuvântului lui Dumnezeu. Unii primesc cuvântul și rodesc deplin, alții parțial, unii prea puțin și unii deloc. Majoritatea dintre noi aparţinem mai degrabă celei de a doua şi a treia categorii. Ne aflăm în acea situaţie în care omul din pricina grijilor, din pricina plăcerilor, deși primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, în momente de ispită, îl neglijează, uită de El.
PS Ignatie. Episcopul Hușilor explică de ce cuvântul lui Hristos nu rodește în inimile împietrite și în cele acaparate de grijile vieții: „O inimă ajunge de piatră atunci când nu mai este încălzită de inima lui Dumnezeu, când o hrănim cu păcatul, cu toate micimile de suflet și când lăsăm ca răul să devină energia sufletului și a vieții noastre. Oricât de mult ar arunca Dumnezeu semințele harului în noi, dacă suntem de piatră, nu vom ajunge bogați spiritual, nu vom putea să dăm rod, să fim oameni cu o stare de plinătate duhovnicească. Din păcate noi procedăm invers: ne îngropăm în balast, în toate aceste micimi și devenim oameni spinoși, oameni care nu reușim să dibuim sensul vieții noastre. Grijile țin întotdeauna de ceea ce este secundar. Pentru noi este esențial să căutăm, cât mai mult, ca Hristos să fie centrul vieții noastre. ”
Semănătorul Hristos aruncă sămânța cuvântului Său în inimile fiecăruia din noi. De noi depinde cum rodește cuvântul acesta, câtă disponibilitate, căldură și deschidere avem în a-l primi. La cei care nu-L doresc, Dumnezeu nu vine, nu intră pe uşă forţat, dar cât poate să le facă bine, le face.
De câte ori nu am primit fiecare dintre noi în inimile noastre cuvintele Vieții, dar de câte ori nu le-am călcat în picioare, de câte ori nu am lăsat uscăciunea și spinii să le înăbușe. Trebuie să recunoaştem că „suntem legați de pământ, de materie, nu știm să zburăm în înalt, să luminăm cerul pentru a primi ajutorul ceresc necesar. Suntem amețiți, seduși, atrași de cele pământești trecătoare, nu ne putem desprinde ușor de acestea. Încercăm să acumulăm bogății pe pământ, căutăm mereu plăceri care să ne înveselească, dar acelea ne provoacă mai degrabă durere. Vrednic de milă și de plâns este cel ce caută bucuria în noroi,” după cum ne spune părintele Moise Aghioritul.
Să luăm aminte că, nu din vina Semănătorului şi nici din cauza seminţei are loc nerodirea sau puţina noastră rodire, ci din cauza omului celui „pământesc”, care nu se străduieşte să se înalţe de la cele pământeşti către înălţimea cuvintelor celor cereşti.
„Fiii pe care i-ai iubit, Doamne, să înveţe că nu felurite soiuri de roade îi hrănesc pe oameni, ci cuvântul Tău îi ţine în viaţă pe aceia care cred în Tine” (Solomon 16, 26).