„Doamne! Deschide ochii mei şi voi cunoaşte minunile din legea Ta.” (Ps. 118, 18)
La Mănăstirea Suruceni s-au adunat Duminică, 29 ianuarie 2022, numeroși credincioși pentru a participa alături de obștea monahală la Sfânta Liturghie. Fragmentul evanghelic al acestei Duminici (Lc. 18, 35-43) ne așază în fața icoanei vindecării unui orb care trăia din mila locuitorilor Ierihonului. Auzind despre trecerea lui Iisus pe lângă el, începe să strige: „Iisuse, Fiul lui David, fie‑ți milă de mine.” (Lc. 18, 38). Strigătul său, pornit din adâncul deznădejdii, nu mai ține cont de nici o regulă socială sau religioasă și reprezintă dorința sinceră de a se întâlni cu Cel de la Care vine „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit.” (Iacov 1, 17).
De multe ori rugăciunea noastră nu are intensitatea și adâncimea de credință suficientă, fiindcă disperarea noastra nu e suficient de adâncă. Când omul strigă către Dumnezeu, asemenea orbului din Ierihon, Domnul îl aude. Mitropolitul Antonie de Suroj ne spune că rugăciunea noastră nu are puture, deoarece „îl dorim pe Dumnezeu pe deasupra celorlalte lucruri pe care le posedăm deja, îi dorim ajutorul, dar în acelaşi timp încercăm să găsim ajutorul pretutindeni, păstrându-L pe Dumnezeu în rezervă pentru asaltul final. Dacă disperarea noastră ţâşneşte dintr-o adâncime destul de mare, dacă ceea ce cerem şi implorăm este aşa de esenţial încât rezumă tot ceea ce este necesar vieţii noastre, atunci vom şti să găsim cuvintele rugăciunii, vom putea ajunge până la inimă cea mai lăuntrică a rugăciunii, la întâlnirea cu Dumnezeu.”
„Iisuse, Fiul lui David, miluieşte‑mă”, strigă orbul către Dumnezeu. Acest „miluieşte‑mă” este adevărata rugăciune a omului, care-și înțelege și mărturisește neputințele și cere ajutorul Domnului. Părintele Constantin Cavarnos ne spune: „Există în Filocalie o minunată explicaţie a cuvintelor «Doamne, miluieşte-mă!» (…) Mila lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât harul Atotsfântului Duh, pe care noi, păcătoşii, trebuie să i-L cerem lui Dumnezeu şi să strigăm neîncetat: «Doamne, miluieşte-mă!», lucru care înseamnă fie-Ţi milă de mine, Doamne… Adu-mă din nou la harul Tău. Dă-mi duhul puterii, spre a putea fi întărit şi să pot înfrunta ispitele diavolului şi răul obicei al păcătosului. Dă-mi duhul pocăinţei, ca să mă pot schimba, ca să pot ajunge la cunoaşterea de sine şi să mă pot îndrepta. Dă-mi duhul temerii şi al fricii, ca să mă tem de Tine şi să păstrez poruncile Tale. Dăruieşte-mi duhul dragostei, ca să Te pot iubi şi să nu mă mai despart de Tine”.
Pericopa de astăzi nu este doar despre relatarea unei vindecări minunate, ci și despre omul care caută calea mântuirii, a omului care se preocupă de existența și prezența lui Dumnezeu, care este conștient că pe lângă lumina fizică, are nevoie de lumina dumnezeiască, a omului care are credința și încrederea că Domnul poate să facă tot ceea ce îi ceri: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale, şi deschide ochii cugetului nostru spre înţelegerea evangheliceştilor Tale propovăduiri. Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi săvârşind toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta. Că Tu eşti luminarea şi sfinţirea sufletelor şi a trupurilor noastre.”