„Nimenea nu e atât de bun și de milos ca Domnul, dar nici El nu iartă pe cel ce nu se pocăiește.” (Sfântul Marcu Ascetul)
În Duminica dinaintea Botezului Domnului, numeroși credincioși au trăit bucuria duhovnicească a rugăciunii alături de obștea monahală a Mănăstirii Suruceni. Răspunsurile liturgice au fost date de corul de maici al așezământului monahal.
Evanghelia acestei Duminici (Marcu 1, 1-8) cuprinde o sinteză a ceea ce a reprezentat activitatea Sfântului Ioan Botezătorul şi misiunea lui de Înaintemergător şi pregătitor al venirii Mântuitorului Hristos. Predica Sfantului Ioan Botezatorul si cea a Mantuitorului Hristos poate fi rezumată la un singur îndemn: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!“ (Matei 3,2; 4,17).
„Pocăinţa nu trebuie confundată cu remuşcarea, nu înseamnă să-ţi pară foarte rău de ceea ce nu a mers bine în trecut. Pocăinţa este o atitudine activă, pozitivă, care constă în a te îndrepta în direcţia potrivită. (…) Nu ar trebui să ne lăsăm vreodată amăgiţi de gândul că a deplânge trecutul este un act de pocăinţă. Face parte din ea, desigur, dar pocăinţa rămâne nereală şi stearpă atâta timp cât nu ne-a determinat să facem voia Tatălui. Avem tendinţa de a crede că ar trebui să nască emoţii plăcute şi adesea ne mulţumim cu emoţii, în loc de schimbări reale, profunde”, menționează mitropolitul Antonie de Suroj.
Adevărata pocăință reprezintă schimbarea gândirii, schimbarea mentalităţii, dar și a modului de a te raporta față de trei lucruri: de Dumnezeu, de aproapele și de tine însuți. Pocăinţa înseamnă renunţarea la mentalitatea afectată de păcat și începe în momentul în care Dumnezeu vine în inima noastră şi ne trezeşte pentru o viață profundă și adevărată, viaţa în Hristos.
„Pocăința este schimbarea de înțelegere a lucrurilor, care-l determina pe om să se întoarcă la Dumnezeu, este dezlipirea privirii omului de la pământ și îndreptarea ei către cer. Este o schimbare radicală de orientare, care-l aduce pe om în starea lui firească, de ființă îndreptată cu privirea către Dumnezeu, este o mutare existențială de la starea de cădere la starea de ridicare. Această mutare este condiționată de înțelegerea faptului că starea firească a omului nu este alipirea sa de pământ, de creatură și de tot ceea ce ține de aceasta, ca de sursă ultimă a vieții, ci căutarea lui Dumnezeu și ancorarea speranței de viață în Acesta”, ne arată Sfântul Macarie Egipteanul.
„Prelungeşte-mi viaţa până voi aduce Ţie roadă de pocăinţă adevărată. Să nu mă iei la jumătatea zilelor mele, nici în ceasul întunecării mele, ci, înainte de a mă întoarce în pământul din carele am fost luat, binevoieşte să mă întorc la Tine, Dumnezeul meu, şi mai înainte de a părăsi această viaţă să vadă sufletul meu slava fiilor învierii…” (Rugăciunea Sf. Sofronie Saharov)