Să cerem de la Hristos să ne adauge credinţă şi să ne-o mărească. Ce i-au spus Apostolii lui Hristos? Oare n-au spus: „Sporeşte-ne credinţa?” Când spui „sporeşte”, înseamnă că te încredinţezi pe tine lui Dumnezeu. Pentru că de nu se încredinţează cineva pe sine lui Dumnezeu, ce să-i sporească Dumnezeu? Cerem de la Dumnezeu să ne sporească credinţa nu ca să facem minuni, ci ca să-L iubim mai mult. (Sfântul Paisie Aghioritul)
În Duminica a X-a după Rusalii, numeroși credincioși au trăit bucuria duhovnicească a rugăciunii alături de obștea monahală a Mănăstirii Suruceni. Pasajul evanghelic descris de Evanghelistul Matei (17, 14-23) este unul destul de cunoscut, se citește în două duminici pe parcursul anului bisericesc: a patra din Postul Mare și a 10-a după Cincizecime. În textul de la Marcu (9, 24), „Cred, Doamne. Ajută necredinței mele”, credința devine un „strigăt”, o expresie a dorinței omului de a dobândi ceea ce simte că-i este necesar cu adevărat. Primul pas pe care omul poate să-l facă pe calea credinței începe cu conștientizarea necredinței și neputinței sale, fapt care ne îndeamnă la cercetare lăuntrică, pentru a încerca să descoperim și noi în ce măsură putem spune că avem credință.
Ce este credinţa? Cea mai cuprinzătoare definiţie a credinţei ne-a lăsat-o Sfântul Apostol Pavel: „este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” (Ev. 11. 1). Părintele Dumitru Stăniloae ne spune: „Credința este certitudinea despre existența lui Dumnezeu ca realitate personală supremă și despre cele comunicate de El prin revelație.” Aceasta este credința: să crezi ceea ce încă nu vezi, pentru că ai încredere în Cel ce-ți spune. Prin urmare, credința nu înseamnă certitudine logică, ci relație personală. Credința înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu nu ca pe o teorie sau ca pe un principiu abstract, ci ca pe o Persoană. A cunoaște o persoană înseamnă cu mult mai mult decât a cunoaște diverse acțiuni ale sale. A cunoaște o persoană înseamnă de fapt să o iubești… Calea prin care intrăm spre taina lui Dumnezeu este iubirea noastră. De altfel, pentru Episcopul Kallistos Ware „Dumnezeu nu este concluzia unui proces descriptiv sau a unui demers logic, soluția unei probleme matematice. A crede în Dumnezeu nu înseamnă a accepta posibilitatea existenței sale, pentru că ni s-a dovedit aceasta printr-o argumentare teoretică, ci înseamnă să ne încredem în Cel pe care îl cunoaștem și iubim”.
Este regretabil, dar suntem și noi neam „necredincios și îndărătnic” (Mt. 17, 17), încredințându-ne prea des în puterile noastre și excluzând prezența discretă și vindecătoare a Mântuitorului Hristos, Cel care ne poate oferi totul. Dacă ne-am da seama cât de mică, sărăcăcioasă și nestatornică ne este credința, ne-am ruga și noi: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. „Să nu fim ipocriţi când vorbim de credinţă. Dumnezeu nu are nevoie să încercăm să ne facem o imagine falsă în ceea ce priveşte modul nostru de relaţie cu El. Nu ne cere să spunem ceea ce avem, ci ceea ce nu avem. Nu ne cere să inventăm ceva. Ne cere să ne mărturisim, să spunem ceea ce nu este în noi, ca El să ne poată ajuta, ” ne îndeamnă PS Ignatie, Episcopul Hușilor.
Credința nu este altceva decât deschiderea ușii sufletului pentru Dumnezeu. „Doamne, golește-mă de mine însumi și te sălășluiește în mine!” Dumnezeu îl umple pe om sau îl lasă gol după cum omul își dorește acest lucru și după nemărginita bunătate a lui Dumnezeu. Domnul bate la ușa inimii, iar omul dacă-I deschide și-L lasă să intre, atunci se întâmplă adevăratele minuni, când ne umplem de puterea Lui, de înțelepciunea Lui și de dragostea Lui.