„Și totuși judecata este veste, veste bună. Ea cuprinde promisiunea că Dumnezeu va veni și-Și va aduna copiii și că nu va mai fi nici o suferință și nici un rău nu va mai exista. Dar este o veste bună și într-alt sens, mai surprinzător: din Biblie reiese limpede faptul că nu vom fi judecați după standarde omenești; măsura după care vom fi măsurați este afirmația severă și absolută a lui Dumnezeu că numai iubirea contează și, mai mult, iubirea neprihănită și deplin manifestată în chipul viețuirii noastre (Iac. 2).” (Mitr. Antonie de Suroj)
În Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, a III-a din Triod, Sfânta Liturghie la Mănăstirea Suruceni a fost oficiată de slujitorii mănăstirii în prezența obștii monahale și a numeroși credincioși. Evanghelia acestei Duminici ne pune în față judecata lui Dumnezeu, vorbind despre criteriul ce va sta la baza acesteia. Lecția pe care ne-o oferă este mai mult o avertizare decât o constatare. Nimeni nu poate să moștenească Împărăția, dacă nu își asumă modul de a fi al lui Hristos, Care este dragostea…
Dumnezeu Însuşi ne spune că la Judecată vom fi întrebaţi dacă l-am hrănit pe cel flămând, dacă l-am adăpat pe cel însetat, dacă l-am îmbrăcat pe cel gol şi dacă l-am cercetat pe cel bolnav. Mântuitorul se identifică cu toți aceștia, iar orice faptă a milei și a dragostei oferită lor, îi este adresată Lui, Celui Care cuprinde în Sine întreaga lume. El ne cheamă la asemănarea cu Sine, la o iubire milostivă către întreaga omenire.
„Ce este inima milostivă? Ardere a inimii pentru toată zidirea… Din marea şi puternica milă ce îi apasă inima, şi din multa milostivire, inima lui se strânge şi nu poate suferi să audă sau să vadă oarecare vătămare sau mică întristare întru zidire”, mărturisește Sfântul Isaac Sirul. Iar Sfântul Sofronie Saharov, ne spune că omul care a învățat să iubească trăiește suferința lumii ca pe propria sa suferință: „A urma lui Hristos înseamnă a pătimi pentru a vindeca şi a mântui întreaga omenire. Nu poate fi altfel. A iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine, a vieţui după poruncile lui Hristos ne va duce în grădina Ghetsimani, unde Hristos se ruga pentru lumea întreagă. „Iubeşte pre aproapele tău ca însuţi pe tine”. Mi s-a dat să înţeleg această poruncă în chipul unui arbore, cosmic, uriaş, a cărui rădăcină este Adam. Eu nu sunt decât o mică frunză pe un ram al acestui arbore. Însă arborele nu-mi este străin: este temeiul meu. Îi aparţin. A te ruga pentru lumea întreagă este a te ruga pentru acest arbore în întregul său, cu toate miliardele sale de frunze.”
Întreaga noastră viață ar trebui să fie o cale de desăvârșire a iubirii. Doar iubind, ne aseamănăm cu Dumnezeu, Care este iubire (1 Ioan 4, 8). Esența Împărăției este dragostea, esența iadului este ura, lipsa dragostei. Atât realitatea Împărăției, cât și cea a focului iadului sunt stări pe care deja le trăim în viața pământească, după cum ne spune IPS Hieroteos Vlachos: „La momentul morții și în special după Judecata de Apoi există două posibilități: cei care sunt în comuniune cu Hristos vor trăi în „fericirea veşnică”, iar ceilalţi vor fi în „chinuri eterne”. Deci toată lumea se va bucura de o „viață veșnică”, diferența este cine se va bucura de „fericire” şi cine va trăi în „chinuri”.
În cadrul Sfintei Liturghii, numeroşi credincioşi au primit împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
„Nu Eu vă judec, ci cuvântul pe care l-am grăit.”(In 12, 47-48)