„Domnul nostru cel bun stă lângă corabia fiecăruia. El, Ziditorul şi Atotțiitorul, ne cere să-L luăm cu noi şi să pornim fără teamă de la strâmtorile şi băltoacele pământului spre marile adâncuri ale vieţii duhovniceşti, acolo unde El ne umple corabia cu tot belşugul pe care ni l-am putea dori. Să-L urmăm acum, câtă vreme ne cheamă, pentru că se crapă de ziuă şi în lumina ei cea mare nu-L vom mai vedea cerând, ci judecând.” (Sf. Nicolae Velimirovici)
Duminica a XVII-a după Cincizecime, zi în care îl cinstim pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, a adunat la Sfânta Liturghie numeroși creștini veniți pentru a se ruga alături de obștea monahală. Evanghelia acestei Duminici (Lc. 5, 1-11) ne pune spre reflecție una din minunile săvârșite de Hristos în fața apostolilor înainte ca aceștia să fie chemați la apostolat. În centru pasajului evanghelic auzim îndemnul Mântuitorului de a arunca mrejele din nou, dar de data aceasta în locul pe care Dumnezeu Însuși îl indică. Acest loc, „adâncul”, nu reprezintă doar o metaforă sau o expresie a unei pescuiri mai reușite. „Adâncul” face parte dintr-o amplă înțelegere a locului în care omul se întâlnește cu Dumnezeu.
Suntem chemați să încercăm din nou, de data aceasta „la adânc”, să căutam Adevărul, să ne trăim viața la adevărata ei valoare. Să primim Cuvântului lui Dumnezeu, atât la nivel teoretic, dar mai ales la nivel practic, îndreptându-ne inima și mintea către Dumnezeu. Această schimbare nu se limitează la o simplă viață morală mai bună, ci la o viață înnoită, una în ascultarea de Dumnezeu și stabilirea unei legături personale cu El.
„Mână la adânc”, ne cheamă Mântuitorul, caci numai în adânc poți înțelege taina existenței tale. “Mânați mai la adânc! Nu stați tot timpul la țărm, unde este agitație, gălăgie, iarmaroc. Îndepărtați-vă de zgomotul lumii, de frământarea vieții, pentru a avea puterea de a spune un „nu” categoric superficialității, un „nu” categoric cântecelor sirenelor pe care le auzim ca o vrajă, care intră în viața noastră pentru a ne deturna de la singurul scop care-și merită osteneala: de a-L primim cu inima pe Domnul Hristos. Adânciți-vă, căutați și veți descoperi câtă bogăție de har poate încăpea în sufletul vostru”, ne îndeamnă ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.
Oamenii care au ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi au păzit cu sfinţenie poruncile Sale mereu s-au bucurat de binecuvântarea Lui. Cât timp au ascultat de porunca primită, Adam şi Eva s-au bucurat de desfătarea raiului. Patriarhul Avraam a ascultat şi nu a ezitat să-l aducă jertfă lui Dumnezeu pe unicul său fiu, devenind mai târziu „tată a multor neamuri”. Ascultătoare s-a arătat Preasfânta Fecioară Maria, care i-a răspuns îngerului binevestitor: „Iatã roaba Domnului, fie mie dupã cuvântul tãu!” (Lc 1, 38). Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi a arătat cea mai desăvârşită ascultare faţă de Tatăl Ceresc. Ascultători au fost mucenicii, sfinţii şi toţi cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu și l-au făcut temeiul vieții. Ascultarea devine expresia credinței care depășește evidența, credința lasă spațiu lucrării lui Dumnezeu, depășind posibilitățile omenești sau naturale.
Pescuitul de noapte de pe lacul Ghenizaret se regăsește adesea și în viețile noastre. „Toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins” (Lc. 5, 4).… Omul muncește o viață întreagă, dar ajunge la sfârșit cu mâinile goale. Dacă nu se lipește de Dumnezeu, de cuvintele Lui, viața sa devine lipsită de sens și chiar și ceea ce reușește să facă nu-l împlinește. Împlinirea, aflarea sensului, nu pot fi găsite decât în corabia Bisericii, cea în care ne așteaptă Domnul Hristos, cu porunca pururea vie: „Mână la adânc!” În toți cei care o primesc și ascultă se naște bucuria pescuirii minunate, umplându-se amândouă corăbiile, și trupul și sufletul, de belșugul harului care vine doar de la Dumnezeu.
În cadrul Sfintei Liturghii, numeroşi credincioşi au primit împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.