Prima patimă, mândria, sau mai bine zis egoismul, este izvorul și rădăcina tuturor patimilor. Mândria orbește mintea și izgonește luminarea lui Dumnezeu, având ca rezultat aruncarea omului în cumplite patimi, deoarece lucrează înăuntrul nostru ca o beție aducătoare de moarte ce împinge pe om în prăpastia eșecului. Mândria nu știe și nu poate să conceapă realitatea, ci trăiește în lumi false, mincinoase, construite cu închipuirea bolnavă a egoismului.
Această mare patimă se vindecă în cadrul familiei prin îngăduință, răbdare și consfătuire cu partenerul de viață. Atunci când cineva nu se mulțumește să ia propriile hotărâri și decizii, ci se smerește și primește părerile celorlalți, ascultând și jertfindu-și propria voie, atunci începe să iasă din îngustele și sufocantele cătușe ale egoismului și să se perinde în spațiul liber al smereniei.
Smerenia este miezul inimii lui Hristos, ce merge întotdeauna alături de singurul tovarăș, blândețea. Aceste două virtuți, smerenia și blândețea, sunt pilonii esențiali care dețin întreaga structură a familiei ce trebuie să reziste furtunilor și presiunilor interne și externe. În cadrul ciclului familiei, „unde vârstele trupești și duhovnicești sunt diferite și trec prin specifice schimbări”, blândețea constituie liantul ce adună și reunește membrii familiei și îi conduce, într-un mod liniștit și cu fermitate, către maturitate și întregire.
A doua patimă distrugătoare, ce se naște din precedenta și o urmează la fel ca umbra pe om, este iubirea egoistă de sine (în greacă, filautia), iubirea irațională de noi înșine, venerarea eu-lui nostru, care cere ca toate lucrurile să se împlinească după placul și preferința noastră. Filautia este individualism pur în tot ceea ce conține ea, căci destramă orice legătură dintre oameni, din cauza neputinței celui astfel împătimit de a se nega pe sine.
Iubirea egoistă de sine produce o revoltă și o stare ciudată, ce conduce la destrămarea familiilor din ziua de azi, situație ai cărei martori suntem, din nefericire. Dacă vrem să vedem cauzele, vom constata că acestea nu sunt altele decât individualismul și filautia ‒ ori ale părinților între ei, ori ale copiilor în legăturile lor cu părinții. Când măsura tuturor mișcărilor și a sentimentelor noastre se rezumă doar la persoana noastră, atunci înțelegem foarte bine motivul multor divorțuri ce creează ruinări și răni, din cauza binecunoscutelor pretenții: „acesta nu îmi place, nu mă caracterizează, nu mă înțelege, nu mi se potrivește”. Iubirea de sine ne face duri și indiferenți, în esență orbi și insensibili, deoarece, în încercarea de a ne mulțumi sinele, suntem indiferenți la orice altceva s-ar întâmpla, la oricare răni și ruinări ce s-ar crea în cadrul familiei și, în special, la copii.
Sfinții Părinți au desemnat ca medicament împotriva iubirii egoiste de sine dragostea dezinteresată. Dragoste ce dă puterea însuflețită de a omorî „eu-ul”, ca să trăiască „tu-ul” în cadrul plenitudinei lui „noi”. Dragostea „nu caută ale sale”, și are ca Învățător pe Hristos Care S-a dat „pe Sine pentru viața lumii” și astfel a luat ființă Biserica.
Dragostea este golire a noastră de sinele nostru și reconstrucția persoanei noastre, deoarece aceasta este, prin excelență, mișcarea sănătoasă a sufletului. Ca să putem însă să „golim sinele nostru” și să devenim plini de viață, trebuie ca dragostea să fie direcționată întâi spre Dumnezeu și de la El către om și către întreaga zidire. De aceea este necesară viața în Hristos pentru membrii unei familii, ca să înțeleagă bine semnificația adevărată a dragostei, cum începe și cum se termină, care este traiectoria și mersul ei corect, până va fi neprihănită și desprinsă de orice simțăminte bolnave și de criterii individuale.
A treia patimă, care este legată de precedenta ca o verigă puternică, este, potrivit Sfinților Părinți, înclinarea spre plăcerile trupești. Ea se prezintă, în forma ei generală, ca o negare a oricăror silințe sau privațiuni pentru binele celorlalți, dar și ca o absolutizare și divinizare a plăcerii. Rădăcinile ei se găsesc în boala sufletească a căderii și în îndepărtarea de gândirea dumnezeiască, prin influențe nefaste asupra trupului omului care este „templu al Duhului Sfânt” și „mădular al lui Hristos”.
Mitropolitul Athanasie de Limassol
Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa: Αρετές και πάθη μέσα στην Οικογένεια