„… Acesta este primul pas: să înțelegem că supărarea noastră, capacitatea noastră de a ne întrista mult timp, nu depinde de greutatea jignirilor care ni se aduc, ci de orgoliu, care se rănește ușor, se ofensează ușor și nu iartă niciodată.
Pe vremea când ne aflam în pustie, privegherea noastră începea de la apusul soarelui şi dura până la orele dimineţii. Bătrânul meu de vrednică pomenire, Iosif, învăţându-ne îndatoririle vieţii monahale, punea mare accent pe metoda practică a rugăciunii minţii. Aşa precum el însuşi se nevoia permanent în rugăciune, insista ca şi noi să ne nevoim pe cât puteam fiecare, pentru a întipări adânc în minţile şi inimile noastre numele Domnului, care reprezintă piatra de căpătâi a întregului edificiu duhovnicesc.