Inima mea s-a îndrăgostit de Tine, Doamne, şi de aceea tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut. Tu ai împodobit cerul cu stele, văzduhul cu nori, pământul cu mări, râuri şi grădini înverzite în care cântă păsări, dar sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine şi nu mai vrea să privească această lume, cu toată frumuseţea ei.
Mi-am petrecut viaţa în lucruri bune şi în păcate, şi în timp de şaizeci de ani am cunoscut ce putere are obişnuinţa. Şi sufletul şi mintea pot dobândi obişnuinţe. Iar ceea ce omul obişnuieşte aceea şi face. Dacă e obişnuit cu păcatul, va fi necontenit atras de păcat şi demonii îl vor împinge spre el; dar dacă s-a obişnuit cu cele bune, Dumnezeu îl va ajuta cu harul Său.
A venit un nor, a ascuns soarele şi s-a făcut întuneric. Tot aşa pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul şi îl năpădeşte întunericul. Dar, tot aşa, şi numai pentru un singur gând de smerenie harul vine din nou. Am încercat aceasta pe mine însumi.
Părintele Sofronie nu avea nici putere fizică, nici timp suficient, ar fi vrut să-i citească pe Sfinții Părinți. Spunea „Mă doare că nu am nici timp, nici forță, să mă adâncesc în teologia asta”.