Pentru creștin nu există întâmplare; pentru creștin nimic din cele ce se petrec pe pământ nu este lipsit de sens. Tot ceea ce se întâmplă este fie îngăduit de Dumnezeu, fie rânduit de înțelepciunea și iubirea Sa. De aceea, prima datorie a creștinului este să pătrundă sensul împrejurărilor, al situației în care a fost așezat. Să pătrundă acest sens în mod creator, intrând în planul Celui care l-a așezat tocmai în acea împrejurare.
Apostolul Pavel, care atât de des a cunoscut singurătatea, care a suferit atât de mult – și cu sufletul, și cu trupul –, din pricina prigoanelor, a bătăilor, a lanțurilor, a închisorii, a urii și a calomniei, ne spune că toate lucrează spre mântuire celui ce crede, adică spre creșterea și adâncirea vieții lăuntrice, biruitoare, a duhului.
Iar această viață a duhului trebuie să fie creatoare și nici nu poate fi altfel. Ea devine cu adevărat astfel numai atunci când zidim viața împreună cu Dumnezeu, nu când o purtăm singuri ca pe un rău inevitabil, ca pe o apăsare sau ca pe o suferință fără ieșire.
Aceeași experiență au avut-o și Părinții pustiei, care s-au retras departe de oameni nu ca să fugă de lume, ci ca să creeze.
De aceea trebuie să pătrundem în experiența apostolilor, în experiența pustnicilor, în experiența acelor oameni care, deși de mii de ori singuri în mijlocul mulțimii, străluceau în ea prin mintea lor, prin inima lor, prin voința lor și prin dragostea lor, pentru ca astfel să ne descoperim pe noi înșine și să ne aflăm calea.
Mitropolitul Antonie de Suroj
Din convorbirea „Către cei care trăiesc departe de biserici. Postul Mare”, 1964.